| = editorul decide, cititori se exprima | Ovidiu Oana [27.Jul.07 22:53] |
| Poezia de fata este mai degraba un “Calendar practic pentru gradinaritul iubirii”. S-a incercat o expunere simpla, in vers alb, numai ca versurile sunt mult prea fragmentate, mult prea “rupte”. De exemplu, primele doua versuri:”Din neghina/timpului meu” ar fi putut forma un singur vers, avand in vedere ca “neghina” si “timpul”sunt termeni inlantuiti prin insasi mesaj. Ultimul vers, cel cu nagara, il repeta, oarecum, pe primul (chiar daca prin folosire de sinonim), fiind o informatie redundanta, un fel de “extindere” fortata a poeziei. Strofa a doua incepe, de asemenea, cu un vers (termenul “apoi” –ca vers de sine statator) ce putea lipsi cu usurinta, deoarece o asezare pe axa temporala – a evenimentelor - este evidenta. “...Lacrimi/de fericire” este o ruptura de vers destul de neinspirata. Ruptura majora a poeziei se produce la versurile: “Floarea multicoloră,/am numit-o iubire.” ~Iubirea ca floare~ a tot fost folosita de diversi autori. Nu am nimic impotriva ei, dar felul atat de simplu si de brut in care ai exprimat aceasta idee nu ma duce cu gandul decat la desenele animate cu Lidia. Poezia se salveaza prin insasi finalul ei, care reuneste elementele expuse anterior de autor. Ideea in sine este frumoasa, dar mai trebuie lucrata, atat din punctul de vedere al formei cat si din punctul de vedere al “continutului”. Succes! *** Poemul de față strălucește tocmai prin simplitate. Autorul surprinde cu tandrețe și sinceritate tocmai acea simpliate cuceritoare a sentimentului de dragoste. ”Din neghina / timpului meu / ai ales cu răbdare / un singur bob” versuri ce subliniază, pentru cei ce ”văd” mai greu, că dragostea scoate tot ce este mai bun din noi căutând la parteneri orice detaliu ce poate fi iubit ignorând aproape voluntar tot ce poate să ne umbrească sentimentele. Desigur, se poate ca unii dintre cititori să se lege de aspectul sacadat al poemului, dar eu am convingerea ca autorul a dorit sa sugereze bătăile inimii ce i-au dictat acest poem. Autorul se folosește în mod abil de informații redundante pentru a accentua contrastul dintre obiectul iubirii și restul lumii, sublimându-l. Jurnalul fericirii este scris într-o succesiune temporală bine delimitată de ”apoi” în sensul de ”după prima bataie de inimă se aude urmatoarea„ . A doua strofă ne aduce poemul-declarație-confesiune pe următoarea treaptă a evoluției sentimentului, acolo unde doar lacrimile de fericire ne dau măsura intensității și a tandreții momentului. A treia strofă, următoarea bătaie de inimă, ne asigură de efectul miraculos ce-l poate avea acest sentiment simplu dar profund despre care vorbește. Două, trei bătai de inimă urmate de una scurtă, ce ne sugerează subtil ideea precum că putem muri de fericire ”am numit-o iubire”, sincopa este urmată, eu spun mai firesc ca o oprire de respirație în momente de maximă emoție, de alte două strofe ce ne aduc într-o atmosferă placută ca a unui postludiu, sentiment cunoscut doar celor ce știu să-l guste. Finalul, de o simplitate vadită dar cu o putere de sugestie puternică, aduce în ochii cititorului neavizat cheia cu care poate reciti și înțelege poemul, poem care, dacă ar fi fost scris rupt de emoția cu care este însoțit, ar fi făcut nota unor texte cu limbaj explicit. Respect, | |