| + era o vreme | Ioan-Mircea Popovici [18.Oct.15 17:22] |
| era o vreme când știma apelor se apropia de barca mea și-mi vorbea despre verzi și uscate cuvintele tale "vreau să cred că doarme în inima mea același copil îndârjut zâmbește și visează că prinde cu mâna peștii mici și verziu ascunși sub crengile pârâului de munte îți văd mâinile în vreme ce scriu aceste cuvinte unghiile tăiate nu foarte scurt dar drept ținând strâns țigara pe care o-mpărțim ca pe un jurământ sau ca pe un blestem strecurat printre dinți pe câtă dragoste atâta groază singurătatea are farmecul ei" îmi aduc aminte de ea | |
| + în numele iubirii... | Teodor Dume [18.Oct.15 19:58] |
| mereu mi-a plăcut scriitura care își caută locul în sufletul cititorului și atinge. nu pot comenta un gest pe care autoarea ni l-a dăruit întru recunoașterea unor ani din ceea ce am fost, și unii încă mai suntem, dar pot mulțumi cu sufletul. deosebit: "Am crescut pe sărite/furând câte puțin/din fiecare om ce m-a atins/din fiecare piatră în care-mi zgâriam picioarele desculțe/din fiecare palmă cu sete aruncată/în numele iubirii și-al responsabilității/din fiece reproș rostit/ sau bănuit(...)nu știu dacă mama mea naturală îmi cerea să o iert/dar așa îmiplăcea să traduc foșnetul frunzelor/când toamna cobora val-vârtej/ peste toate întrebările mele(...)Să tac din nou. cu sete. singurătatea are farmecul ei/cel al unei femei subțiri/amnezice/care vorbește despre virginitatea ei/deși simte cum ceva neștiut/îi răscolește întreaga ființă" aprecieri! | |
| = cu mulțumiri! | Adriana Lisandru [18.Oct.15 21:12] |
| Ioan-Mircea Popovici, Teodor Dume primiți gândul meu cald... e greu de spus cât de mult mă bucură această regăsire... cu voi... cu mine însămi! | |
| = Cel care conduce fiinta e eul poetic | razvan rachieriu [19.Oct.15 09:24] |
| “Pe câtă dragoste atâta groază”, cu cât dragostea este mai mare, se amplifică, cu atât crește “groaza” de a nu o pierde, ca partenera să aleagă drumul infidelității, ne-ar ajuta poate “inocența”, dacă “s-ar înmagazina undeva”, când simțim că “o pierdem”. “Ai crescut pe sărite furând câte puțin din fiecare om ce te-a atins”, astfel că eurile tale au caracterele oamenilor cu care ai venit în contact, însă cel care conduce ființa, ești tu, eul poetic. | |
| = re. Razvan Rachieru | Adriana Lisandru [19.Oct.15 09:51] |
| mulțumesc pentru lectură și analiză. | |