| = Sacru și sfânt sau sacru vs. sfânt?! | Daniela Luminita Teleoaca [08.Feb.17 16:31] |
| ... este o distincție valabilă în special pentru spațiul răsăritean ortodox, în Occident(ul catolic) reflexele lat. sacer fiind frecvent utilizate cu referire nu doar la dimensiunea spirituală / religioasă universală (cf. accepția din istoria religiilor, ilustrată, printre mulți alții, și de Eliade, cf. și supra), ci (și) cu referire concretă la realitățile creștine (v., de pildă, în spaniolă Libro Sagrado sau Sagrada Escritura care desemnează „Biblia”, Vechiul, dar și Noul Testament, la fel în franceză se vorbește adesea despre „Les textes sacres du christianisme”; v., în același sens, și denumirile unor rugăciuni specifice mediului confesional catolic, cf. sp. Sagrado Corazon de Jesus, cf. și fr. Sacre-Coeur de Jesus, La Fete du Sacre-Coeur ș.a.; le Feu Sacre de Jerusalem și muuulte altele). Într-adevăr, aria semantico-conceptuală a lui sacru este mai generoasă comparativ cu sfânt (se știe că, în latină, sacer era conotat atât pozitiv, cât și negativ, el însemnând nu doar sfânt, ci și blestemat; de altfel, reminiscente ale accepției negative se păstrează și azi în unele limbi romanice, de ex., în franceză). Personal, nu consider o eroare infinită / impardonabilă utilizarea lui sacru „în locul” lui sfânt, având în vedere un anume proces de asimilare/ sincretism, desigur mai evident în Occident (unde corespondentii rom. sacru au putut pătrunde mai devreme în limbile franceză, spaniolă etc., comparativ cu data la care sacru era împrumutat în română!!). Nu ar fi, de altfel, unicul exemplu de termen „păgân” asimilabil / asimilat contextului cultural creștin (Domine Deus, care a dat în română Dumnezeu, era la origini o invocație păgână; Crăciun se explică cel mai probabil prin lat. creatio, deși, cum știm cu toții, în conformitate cu doctrina creștină, Iisus a fost... natus, non creatus, de aici „reminiscențele” păgâne / eretice, în speță ariene și întreaga bibliografie pe această temă... și exemplele ar putea continua). În ceea ce mă privește, nu am ezitat să folosesc epitetul de sacru cu referire la textul biblic, acel text fondator, prin excelență textul HIERATIC. Constat că nici cei de la Trinitas Tv nu se sfiesc să spună Artă sacră (cu referire certă la arta creștină), iar nu Artă... sfântă... Sfânt este un termen slav la noi, descendentul lat. sanctus păstrându-se azi popular (cum se știe, în forma sânt). Probabil,în cazul nostru, al românilor ortodocși, atârnă destul de greu (și) acest aspect, cum se știe, terminologia de specialitate (religioasă-creștină) fiind într-o măsură covârșitoare de proveniență (bizantino-)slavă... | |
| = Erau necesare | Alexandru Mărchidan [09.Feb.17 14:52] |
| într-adevăr, toate aceste lămuriri pe care ar fi trebuit să le am în vedere și în articolul meu. Drept pentru care vă mulțumesc foarte mult! Cititorii sunt mult mai câștigați. Eu am urmărit în linii mari cum sunt utilizați cei doi termeni de vorbitorii de limba română. Sigur că sferele lor semantice au o mare parte comună. De aceea se și explică utilizarea sintagmei "artă sacră". În plus, cei care folosesc cuvintele le aleg deseori și pentru rezonanța sau muzicalitatea lor. Motivația scrierii acestui articol a apărut observând că destul de mulți le consideră sinonime, poate influențați de elemente pe care le-ați amintit și mai ales de opera lui Eliade. Dar, oricum, nu suntem în spațiul vorbitorilor de franceză sau spaniolă și, în plus, diferența mi se pare destul de importantă. Asta nu înseamnă că nu apelez la acest termen - "sacru". Mai ales în ultima vreme există tendința de a lărgi nepermis sfera cuvintelor, de a le suprapune (cum e cazul cu sacru și sfânt), aspecte care se încadrează într-o amplă mișcare de relativizare - în cărți, în mass-media, în viața de zi cu zi. Problema apare atunci când cuvintele pot deruta. De exemplu, tot utilizând termenul sacru în loc de sfânt și văzând cât de multe cuprinde sfera sacrului, omul simplu poate fi puțin încurcat: adică, și asta e sacru, și asta, și asta... De aici posibilitatea relativizării - o modă puternică azi și foarte periculoasă întotdeauna. | |
| = Erau necesare, | Alexandru Mărchidan [09.Feb.17 14:22] |
| într-adevăr, toate aceste lămuriri, pe care ar fi trebuit poate să le includ și în articol. Ca atare, vă mulțumesc foarte mult! Cititorii sunt cu atât mai câștigați. Eu am avut în vedere analiza utilizării celor doi termeni doar pentru vorbitorii de limba română. Sigur că sferele cuvintelor „sacru” și „sfânt” au o mare parte comună. Așa se și explică utilizarea valabilă a sintagmei „artă sacră”. Apoi, cei care folosesc cuvintele, le aleg și pentru rezonanța lor sau pentru efectul pe care preconizează că îl vor avea. Motivația scrierii acestui articol a plecat de la observația că tot mai mulți consideră că cele două cuvinte înseamnă același lucru – probabil din considerentele pe care le-ați spus, dar și fiind influențați de opera lui Eliade și nu numai. În plus, l-am scris pentru că astăzi există o tendință de relativizare, care se realizează în special prin suprapunerea sferelor semantice, prin expandarea semantică, ceea ce duce la demonetizarea cuvintelor, ele începând încet, încet să nu mai aibă acoperire în realitate și să nu mai fie luate în serios. Aceste aspecte creează derută. M-am oprit strict asupra diferenței dintre „sacru” și „sfânt” pentru că astăzi mi se pare una cu miză serioasă, bineînțeles, nu atât pentru vorbitorii de franceză sau spaniolă, cât pentru vorbitorii de română. Unde apare efectiv problema? Atunci când, de exemplu, tot auzind pe „sacru” în loc de „sfânt”, există posibilitatea ca omul simplu să fie puțin încurcat: și asta ține de sacru, și asta, și asta... Și altarul jertfei hristice, și invocările șamanului, și gesturile mutului din căluș!? Sigur, nu mă feresc să folosesc cuvântul sacru atât timp cât nu îmi scapă din vedere acea diferență. Relativizarea este o modă tot mai puternică azi și foarte periculoasă întotdeauna, mai ales când e vorba de cele sfinte... | |
| = *** | Daniela Luminita Teleoaca [09.Feb.17 17:00] |
| ... intru totul de acord: relativizarea este unul dintre marile pericole / capcane ale postmodernității (Câte consecințe devastatoare nu se trag de aici??!!?! Dar câți suntem conștienți și responsabili?!) Și mai cred că nu e deloc incriminant (ba dimpotrivă) să îți afirmi și să îți aperi identitatea în fața... universalității! Cu o condiție: aceea de a nu aluneca în extreme... Mulțumesc și eu! | |