Comentariile membrilor:

+ Lori,
marin badea
[14.May.17 08:13]
Nu e un poem, e o întreagă poveste. Despre eșuări, despre regrete, despre reîntâlniri atât de târzii. Despre cum se transformă oamenii, despre cum devin ei, din cauza trecerii timpului, atât de nefirești câtă vreme, asta e, două singurătăți unite alcătuiesc o singurătate și mai mare. Fiecare cu singurătatea lui, trăită în mod separat. Lori, ia-mă de braț! Fiecare cu povestea lui, fiecare cu trecutul lui, expus simplu și copleșitor, în același timp.
Așa se întâmplă când nimic nu mai e al tău. Câteodată nici trecutul nu-ți mai aparține. Și când se întâmplă asta, ce dracului mai e de așteptat?!

+ da,
Ștefan Petrea
[14.May.17 08:36]
e o poveste aproape înspăimântător de bine stilizată...
Poanta cu "tensiunea" e puțin forțată în context,
restul e un poem fabulos ce îmbracă un fir epic lasciv,
Lori a dumitale vrea parcă să contureze curgea vremii
într-un pictural al pseudo-prezentului, de fapt Lori
e o tânără asistentă frumoasă ce-ți fură "masca" bătrâneții,
redevii tânăr...

Luminița ce o pot aduce o las cu gândul la superbul final al textului,
închizând magistral plenarul...

+ Ioan,
Ottilia Ardeleanu
[14.May.17 10:41]
poezia ta a căpătat de-a lungul timpului o maturitate și o încărcătură lirică explozivă, ca și în cea de față, în care tonul, cursivitatea, atitudinea, maniera în/ cu care expui o mini-poveste sunt la înălțime.

nu citez nimic pentru că totul este de remarcat.

felicitări!

+ plăcut!
Vasile Mihalache
[14.May.17 13:29]
Un poem cât un roman interbelic de o ireproșabilă maturitate estetică...,încheiat cu o poantă ”ușoară” dar plină de încărcătură umană.

 =  Retro
enea gela
[14.May.17 13:33]
Nu comentez...are stele în ea, poema asta. M-ați făcut să plâng...

 =  vin de la țară, deschid ferastra,
Ioan Postolache-Doljești
[15.May.17 13:32]
ochii-mi văd stele și nu-mi vine a crede.
se pare că undeva, atunci, la balcon
s-a-ntâmplat un ceva,
altfel cum să-mi explic graba gândului de a fi scris
cât o ceașcă de cafea și-o țigară,
așa, ca o coamă fluturată-n galop,
pe foaia albă să rămână urma de cal,
nechezatul întâmplător dinr-o seară...
nefiind nici așa, nici așa, i-am zis personală,
nu care cumva să strâmbe din nas cititorul,
când colo...
ce mare noroc c-am postat-o! uitătă printre
alte și alte hârtii n-ar fi fost izvor
de uimire, de-așa bucurii...

ca un actor cu trac,
în fața voastră pun un genunchi la pământ,
împreunez mâinile, capul mi-l plec cu respect
și vă spun: mulțumesc... mulțumesc... Ioan.




Nu sunt permise comentarii(texte) anonime!
Pentru a înscrie comentarii(texte)
trebuie să te înscrii şi să te autentifici.

Înapoi !