| + “pielea e infinită cînd vine vorba de iubire” | Zavalic Antonia-Luiza [14.Dec.23 13:24] |
| Un poem despre condiția omului creator în lume. O temă de cercetare sociologică, calitativă. Și poți găsi totul în acest poem, ca o săgeată lovită direct către rezultatul cercetării. Acest lucru l-am constatat/observat și eu: lumea în care trăim promovează materialismul în defavoarea spiritualității. Cine este bogat în spirit este outsider-ul acestei lumi. Ca luminătorii care sting întunericul, dar întunericul este iubit mai mult decât orice pe această lume. Și mai știu un lucru: că tot ceea ce contează cu adevărat niciodată nu va străluci în ochii celor ce nu-și pot nici măcar închipui frumusețe. Cei ce o privesc și o vânează, dăruind-o celor orbi, duc o muncă pe vecie neplătită, dar istoria rămâne de partea lor. Întunercul nu poate trăi mult, nici suferința, poezia este un leucoplast universal valabil pentru toate rănile și nici măcar ea nu ne aparține, de fapt nimic nu ne aparține: nici oamenii din jurul nostru, nici dragostea, nici măcar durerea. Toate vin și pleacă la un moment dat. Sufletul nostru viu și nemuritor flămând de stele. | |
| = Un text bun | George Pașa [14.Dec.23 14:38] |
| Sunt în asentiment cu analiza frumoasă a Antoniei. Sunt câteva formulări jucăușe și inteligente care atenuează cumva din sobrietatea discursului, astfel încât să nu fie prea dureros de pesimist (spre exemplu, în prima strofă, „rața împunge și boul măcăne și fuge”). Un stoicism al viziunii despre lume care mi se pare potrivit contextului. | |
| = uite de unde vine bogăția | Leonard Ancuta [14.Dec.23 16:22] |
| mai întîi de la antonia, al cărei comentariu reflecta perfect textul, apoi de la George care a observat acele intruziuni, artificii ale textului. mă bucur ca ma citiți și apreciați, mulțumiri maxime! | |