| + Poem | Daniel Puia-Dumitrescu [29.Dec.05 11:42] |
| Felicitari, Vasile, si La Multi Ani! Am crezut de cuviință a poposi pe meleaguri tediene pentru că am întâlnit încă o poezie plină de suflet. Încă dintru început apare imaginea viață - moarte, copilărie - maturitate (viața din lapte - laptele scurgându-se pe piept și copilul sugându-și degetele a neliniște și dor - barba și pieptul bărbatului matur), imagine continuată de opoziția, sau completarea, alb - negru: lapte/ unghii netăiate și negre. Poemul continuă într-o tonalitate optimistă, țnsă aș vedea acest optimism ca pe o reacție a copilului, nu a celui matur de mai târziu, care deja înțelege superstițiile: copilul își vede tatăl pășind cu dreptul la ieșirea din casă, ceea ce îl arată puternic, încrezător, falnic chiar, pe când adultul vede "mereu piciorul drept" și știe deja că aceasta ascunde frică, obișnuință, chiar mașinalitate - ism, superstiție; aceasta nu scade cu nimic imaginea paternă în ochii autorului, însă încadrează tatăl în uman, în firesc. Urmează strofa a doua, ce, după părerea mea, este apogeul poeziei, prin construcția gradată "pleca, de venit, devenea, îngropa", care, pe lângă repetiția începutului de strofă ("în fiecare an") este o alegorie a vieții umane: naștere - intrare în lume, niciodată întoarcere - urmarea firului vieții, devenirea, firească și continuă, și, într-un final, care nu este văzut și ca sfârșit, moartea - îngroparea. Mai mult, repetiția deja remarcată ne duce cu gândul la repetabilitate, la ciclicitatea vieții, la succesiunea și succedarea evenimentelor în viața omului. Mai apar zăpada și orizontul, zăpadă ce-ngroapă orizontul, alb văzut ca negru, pătură peste viață ce devine element care 'sugrumă' viața. Ultima strofă aduce cu sine sfârșit-începutul, totul este înghețat, țurțurii mai sunt doar o dovadă neputincioasă de dezgheț, încă și luna, zburlită și rece, devine ostilă; însă rămâne speranța: urme de tălpi ce arată plecare nu prea depărtată în timp și speranța întoarcerii... Una peste alta, un poem pe care eu îl socotesc demn de lumină și spre lumină. Cu prietenie, Daniel | |
| = prea mult alb | Miruna Dima [29.Dec.05 11:23] |
| Întotdeauna cu dreptul, lăsând urme neistovite de pași peste sufletul de lapte, strălucind cuminte din zăpada așternută peste timp... Deosebit finalul, care concentrează și care e foarte puternic. Aș schimba "cum" din primul vers, rupe ideea, a trebuit să mă opresc să înțeleg. | |
| = tata | Cristiana Miu [29.Dec.05 13:22] |
| Tata a plecat la scurt timp dupa un Craciun. Sa fi fost cel mai frumos Craciun din viata mea? De atunci stiu ca n-am mai jucat domino. Jocul il am si acm. il tine bunica. ea tine si sufletul meu. Si tacerea. Tu, Vasile, tine lacrima aceasta. Si tacerea. | |
| = "ultime ierni fără fiu" | Emilian Mitrovici [29.Dec.05 14:34] |
| Salut, Vasile Munteanu, "ierni fără tată" este simbolul investirii cu puteri paterne a descedentului care este forțat spre o maturitate dură, dură fiindcă imaginea iernii este una înghețată, sugerând acea tărie spirituală de a rezista situației exterioare fiind alimentat doar "căldura sobei interioare". Sintagma "iubirii fiecărui deget" ne arată că mâna se strânge în pumn pentru a face mai ușor față frigului, așa pare numai la prima vedere , mâna care altădată o strângea pe a tatălui altădată, acum se desface fiindcă e părăsită pentru totdeauna, iar degetele sunt numărate și sunt iubite, deoarece fiecare este o zi de când a plecat parintele. Ne copleșesc mai apoi imaginile copilăriei, o reamintire atât de vie, amintirea de laptele din "sânului mamei" și de mâinile tatei care îl luau în brațe, având unghiile netăiate și negre la degete. Cele două simboluri se opun însă, deoarece netăiat înseamnă necurmarea vieții și un lung destin, pe când negru ne duce în tema întunericului, a morții, a infernului. Plecarea ciclică simbol al permanentei reîntoarceri, este protejată de un oracol al "dreptului", al onoarei, al curajului de a înfrunta primejdiile și de gloria cu care revenea "acasă", nu este ușoară misiunea de tată. Oricum poezia foarte sugestivă, dar și complexă, dezvăluind misterul patriarhatului într-un mod cu totul nou. atât de mult mi-a plăcut textul încât voi crea o contrapunere, "ultime ierni fără fiu". Bravo. | |
| = părere | Liviu Nanu [29.Dec.05 17:58] |
| Aproape de fiecare dată reușești să mă surprinzi. Cunosc și eu sentimentul ăsta al iernilor fără tată, poate (și)de aceea poezia ta mi-a plăcut atît de mult. Ultima strofă e mai puțin realizată tehnic, dar nu asta contează, imperfecțiunile de obicei scot în evidență frumusețea. | |
| = mulțumiri | Vasile Munteanu [30.Dec.05 14:59] |
| și un An Nou "mai poetic" decât toate. Cu prețuire, | |
| = Ochiul întors înspre sine | Călin Sămărghițan [30.Dec.05 19:24] |
| O poezie consistentă, puternică în sugestie, sensibilă la nuanțele sufletului. Fiecare imagine e atent construită, iar stările sufletești sunt sugerate, cu o matură conștiință poetică, de elemente care surprind prin simplitatea lor, dar care sunt încărcate de sens. Iar acest sens este dat de o privire foarte atentă concentrată asupra unor detalii semnificative (unghii, primul pas, zăpada din geam, urma tălpilor). Trei imagini poetice sunt de excepție: "zăpada care îngroapă orizontul", "gerul râde în țurțuri" și "luna latră a câine", iar concentrarea lor spre final (începutul e descriptiv, finalul e metaforic - un alt sens extraordinar aici) dă greutate sensibilei simțiri poetice și o accentuare a adâncirii introspective a autorului. Iar această accentuare de sens vine după jocul tragi-comic al aceleiași observații atente: "în fiecare an pleca tata / de venit nu venea în fiecare an". Îmi place foarte mult. Perfect îndreptățit să fie adusă-n atenție. | |