| = * | Dan Cârlea [03.Aug.08 23:30] |
| pe mine m-a atins poezie asta. Finalul mi-a dat aceeasi stare ca finalul unei poezii a lui Paul Celan: "vorbim despre dragoste si nori stravezii o luntre inmugureste in ploaie. Poarta se casca neagra eu cant: Cum am trait nori aici?" felicitari! | |
| = erata: | Dan Cârlea [03.Aug.08 23:30] |
| Cum am trait noi aici? | |
| + Iluzia perfectă | Călin Sămărghițan [03.Aug.08 23:01] |
| Poate cea mai extraordinară poetă a "agoniei" este Dana Banu. Poate că poezia ei a fost scrisă odată, la facerea lumii, și acum ea doar ne spune câte ceva despre priveliștile de atunci. Imaginile ei, stările pe care le aduce, vin de atât de departe, de parcă străfundurile noastre sunt străbătute de ape târzii. Ea vinde, în scris, iluzii perfecte. Mai bine spus, cititorul este cel care crede că reușește să cumpere de la ea polițe pentru mai târziu. Ea vinde "orașe din lună". Da, din acea lună pe care o privim fiecare atunci când ne este... când ne este. Nu vă temeți, este o "stare aproape omenească". Să respiri, să spui, să te trezești dimineața, să iubești, să scrii. În poezia Danei Banu, cea care scrie nu poezii pentru cititori, ci poezii pentru poeți, cred că fiecare își proiectează propriile sale viziuni. Ea reușește să prindă în cuvânt, în această plasă cu ochiuri mari cât planeta, reușește să prindă esențele unei naturi supraumane, supramundane, supraartistice, a omului perfect (care este poetul, desigur) care e gata întotdeauna "să moară pentru o bucată de viață". Această "bucată" pe care ea, Dana Banu, o decupeză din ceea ce este și o lipește pe ceea ce știm, este o bucată din sufletul fiecăruia dintre noi. Ea ne arată așa cum suntem. Dacă nu te regăsești în poezia ei, atunci te poți liniștit lăsa de scris. Pentru că ai impresia că la ea bat vânturile tuturor corăbiilor ce pleacă din port. În pânzele tale nu poți prinde decât bucăți din furtunile pânzelor ei. "Sonata orașelor din lună" nu este o poezie. Ea este o respirație aducătoare de aer într-un plămân al derizoriilor noastre dorinți, într-un piept al geograficelor noastre percepții. Unde noi vedem deal, ea vede undă, când noi privim în oglindă, ea deschide sticluțe de parfum, unde noi dorim să așternem poezii pe hârtie, ea ne "hrănește cu ierburi uscate, cu planuri elaborate îndelung". Ea ne vinde "castele de fildeș", "vaste călătorii" ori "apa rece a nopții". Ea deține amar, ca orice poet atât cât putem înțelegem noi de perfect, "izvoarele nesecate ale durerii". Ape, zăpezi, nisip, privighetori ori trandafiri sălbateci sunt martorii unei iluzii perfecte: noi toți nu facem nimic altceva, decât să ridicăm orașe în lună. E o iluzie atât de perfectă, încât e singura realitate posibilă. Iar ea știe asta. | |
| = mulțumesc | Dana Banu [04.Aug.08 08:23] |
| kalp(ți-am citit semnul din offtopic), Dane, Călin, în fața unor asemenea comentarii nu pot să mai spun nimic...m-ați intimidat oarecum... sunt onorată și fericită să vă știu atât de aproape de poezia mea vă mulțumesc | |
| = he, he | Silvia Bitere [04.Aug.08 10:59] |
| Dana! Fata morgana dezbrăcată, despletită care scrie pe vânt, pe ape, pe cenușă... ce "sonată" frumoasă mai ești tu doamnă coborâtă din literă pe o geometrie a bucuriilor simple! Plăcut mai scrii... S-Via | |
| = hi, hi | Dana Banu [04.Aug.08 11:07] |
| mi s-au luminat codițele de bucurie citind comentariul tău, ele îmi spun că sunt frumoasă mereu, eu mereu vreau să le tai că mă enervează, cam așa cum am vrut să fac inițial și cu poezia de aici, voiam să o șterg dar bine că m-am abținut la timp Silvia, fac o piruetă aproape perfectă și înainte să cad în nas îți mulțumesc cu zâmbet larg elianul :) | |