| = "Poeți [sunt persoane] care își cultivă singurătatea în ceată". | Constantin Codreanu [07.Dec.06 18:21] |
| După ce am citit acest text am rămas cu o definiție: "poeți(i) [sunt persoane] care își cultivă singurătatea în ceată". Voi nu? Constantin P.S. "Copii" erau, de fapt, "copiii", nu? Sau nu am înțeles eu lipsa unui "i"?!??:) | |
| = fără să dea de pământ!! | Tamara Zub [07.Dec.06 20:49] |
| A ține piept până la capăt răbdării și liniștii - iată o idee filosofică ce nu pretinde a eclipsa cărțile de filosofie, ci luminează potolit un univers liric. Mi-a plăcut libertatea și starea alchimică a scriiturii, e interesant modul în care autorul aduce cuvintele "ceată" și "ceață" într-un text, dându-le polifonie și grație semantică. Poem foarte bun, mai ales prin "întâia mustire de sânge". Am îndoieli față de "larvele-flutur" de pe drapele. | |
| = Un loc în ceata noastră | Nicolae Popa [07.Dec.06 22:26] |
| Constantin, Orice PERSOANÃ își poate cultiva chiar și gustul poetic, deși acesta, gustul, nu e plantă, dar se cultivă. Mulțumesc pentru cel de-al treilea "i". Am corectat. Ceata îți rămâne reconuscătoare. Tama, Ai dreptate în privința "larvelor-fluturi" și a drapelelor. Le-am eliminat. Asta e: ceata, spre deosebire de gașcă, acceptă cu plăcere schimbările din mers când acestea o fac să devină mai mobilă, or, ceata presupune mișcare, efort și dinamism... Mulțam. Parcă ai face parte din ceata noastră! | |
| = Mă bucur, dle Popa, că am "contribuit" și eu la textul Dvs. | Constantin Codreanu [07.Dec.06 22:39] |
| Mă bucur, dle Popa, că am "contribuit" și eu la textul Dvs., măcar cu o vocală:)!!! Constantin | |
| = un poem deosebit | Mihai Robea [08.Dec.06 00:24] |
| coerent, bine inchegat, fara fisuri. Dincolo de poezie imi apare o vibratie ciudata, intai in subtitlu, intarita si de interogatia din ultima parte(coplesitoare). Nicolae stie despre ce este vorba. | |
| = În marea (virtuala) trecere | Nicolae Popa [08.Dec.06 00:34] |
| Mihai, Dă-mi voie să-ți mulțumesc chiar prin versurile tale pe care ți le-ai postat în loc de biografie: "Pentru cei reantorsi in povestile vii Pentru cei inaltati pentru cei trasi pe roti Pan' la cer de atunci deschizandu-se porti" Unul ca tine nici nu putea să nu-mi dea un semn în marea (virtuala) trecere. | |
| = poezia in raport cu viata | Amalia Cretu [09.Dec.06 07:05] |
| Caut o semnificatie acestei metafore, "poeti telurici": adica oameni obisnuiti, traitori vremelnici ai Pamantului, adesea "mancaciosi adunati in cete" sau "marsaluind" printre meandrele vietii, in cautarea unui loc al stabilitatii, dar... Poetul, legat de spatiul sau terestru, cel care asemenea mesterului Manole, se arunca uneori "de pe acoperis", are simtul realitatii si incearca sa o infrunte, "fără să dea vreodată de pământ" , fara sa abdice de la valorile unei inalte tinute morale. Silit sa-si cultive "singuratatea in ceata"-in mijlocul celorlalti- in tumultul societatii si al vremii, are drept "arma" cuvantul. Chiar solitar, "in campul gol" si nesupravegheat in formarea si evolutia sa culturala, el stie sa-si pastreze verticalitatea, legat fiind tocmai de pamantul tarii sale. A tine piept "rabdarii si linistii" pare a fi sinonim cu a fi stoic, a fi hotarat sa duci povara extistentei, pana la capat. Dar, ce-l deosebeste pe "teluricul" poet de ceilalti pamanteni? Cred eu, pe firul versurilor tale, ca numai harul, inzestrarea cu un plus de sensibilitate, aceea care-l face sa simta ca este doar de Dumnezeu ocrotit; iar asta poate fi si chinul si maretia creatiei sale. Cat de mare a fost durerea celui care, la rastignirea sa, a simtit "întâia mustire de sânge" atunci "când primul cui" a patruns mana si lemnul crucii? Este aici, in ultimele versuri, o tulburatoare intrebare, o intrebare careia noi, pamantenii de rand, nu cred ca putem sa-i raspundem; poetul insa e dator sa incerce! Poezia de fata este, prin ea insasi, un asemenea demers si cred ca tu, Nicolae Popa, esti pregatit sa dai cuvantului scris o excelenta forma de exprimare stilistica. Am in vedere faptul ca n-ai gandit intrebarea din final, drept o intrebare retorica; altfel poezia ar fi doar un "gand pasager", printre multe altele. Or, in opinia mea, tocmai ideea ca poetul (pamantean, si el) incearca sa treaca dincolo de limite-chiar si atunci cand natura le are, este mesajul pe care ai vrut sa-l transmiti cititorului. Si, ai reusit, prin metafore si stil, semenea unui "mester-faur" sa transformi larva in flutur, sa dai viata unor cuvinte ce vor fi mereu semne ale trecerii omenescului prin timp. aprecieri, Amalia | |
| = erata | Amalia Cretu [09.Dec.06 09:02] |
| (evident:)!) asemenea unui "mester-faur" A. | |
| = Ceata împotriva găștii | Nicolae Popa [09.Dec.06 16:25] |
| Amalia, Sunt copleșit de generozitatea comentariilor tale. Dar nu prea știu cum să-ți răspund. Ori de câte ori am încercat să-mi explic propriile texte m-am simțit mult mai neputincios decât atunci când am făcut-o cu referință la versurile altora. Tot ce pot spune în legătură cu „ceata” e că am avut brusc o pornire furibundă împotriva unei stări de lehamite ce vine dinspre toate zonele controlate, cum e la modă, de tutelarele găști, zicându-mi în glumă că mi-ar plăcea să fac parte dintr-o ceată care să distrugă găștile. Un poet viu, mi-am zis, nu poate face parte decât cel mult dintr-o ceată, nu dintr-o gașcă (eu fiind un părtaș consecvent, sper, al indivitualismului, ca singură formă posibilă de asumare a actului creator în sens primordial, restul fiind babiloniadă). Din acest punct de vedere, creația nu este spunere de sine decât în măsura în care reprezintă o spunere-colectivă-de-sine însumată de polifonia unei voci dăruite cu har. Exacerbarea Ego-ului ca germene creativ nu poate duce decât la egoism. Or, nimic mai distructiv pentru creație decât egoismul. Creatorul Meșterul Manole și-a sacrificat nevasta în numele unui plan (de creație, în fond) colectiv, Dumnezeu și-a sacrificat Fiul, Fiul sacrificându-se la rândul său în numele poporului său și asta pentru a perpetua Creația Divină... Nu-mi pot imagina creația poetică, poezia, ca pe un cor de voci care își expune necontenit propriile fobii, obsesii și dezamăgiri, încurajându-se reciproc... Sunt mai aproape de ideea „poetul ca și soldatul”, cum spunea se pare Nichita, și nu neapărat în plan strict social. Oricum, jertfa soldatului este oarecum colectivă și cam așa îmi imaginez că ar trebui să fie și jertfa poetului (dacă în general acesta e capabil de jertfă în zilele noastre, însă asta e altă temă). Din enervările produse de aceste gânduri mi-a ieșit textul de mai sus, căruia în ultimul moment i-am pus și subtitlul „vai vouă, cărturarilor!”, menit să-mi explice, poate, mai mult mie ce e de explicat decât cititorilor site-ului nostru. Îți mulțumesc din toată inima pentru dorința ta de-a mă înțelege. | |