| = Un gand bun din cetatea lui Bucur | carmen mihaela visalon [08.Dec.06 12:36] |
| >Ma bucur ca am regasit pe pagina ta sonetul alb, pentru ca sonetul hard nu mi-a fost aproape. >Este reconfortant sa stii ca mai exista oameni care nu lasa condeiul nici cand rup o floare. Ei seamana cu Heremitul din cartile de Tarot, care se sprijina in conediul vietii si merg cu intelepciune si discretie mai departe. >Multumesc, pentru poezia acesta ca un fulg de speranta, intrun inceput de iarna cetos. | |
| + condeiul și culorile tainei | florin caragiu [08.Dec.06 13:44] |
| Un sonet de excepție, în care se poate contempla atât granulația cât și anvergura texturii lirice. Cuvintele tresaltă de patosul peripeției de a fi, în care eul liric se simte luat pe sus de fluxul vieții. El depășește totuși ca subiect participant, prin conștiința menirii sale transcendental-liturgice, trauma „morții”, presiunea istoricității nelipsită de trăsături stihiale. Conștiința este simbolizată de condeiul ce înscrie în cartea memoriei priveliștile și incidentele semnificative din aventura trecerii. Sunt înregistrate circulația și reverberația inefabilă a mișcărilor și sensurilor, aparițiile de răscruce și concretețea înfruntării provocărilor existențiale, tot atâtea chemări spre pășirea în deschisul sau largul comunicării/cuminecării. Riscul ontologic al libertății este resimțit în câmpul dialogic, interactiv al dramei existenței. Deopotrivă subiect și obiect al acțiunilor destructurante: „nu las condeiul nici când rup o floare/ nici când piciorul mi-l strivește-o piatră”, eul liric este aici mai presus de toate conștiința-martor ce salvează în cuvânt și duh esența drumului pascal: prăznuirea chipului iubirii și învierii, ce se cconturează, iese din ascundere în celebrarea darului. Depășirea fracturilor sensibile și inteligibile are loc prin însăși participarea fără rest la taina comunicării, prin viața asumată ca ofrandă euharistică și întrepătrundere simfonică de intenții și memorii ce își așteaptă transfigurarea în chiar fragilitatea și vulnerabilitatea condiției pascale. În această oferire de sine se naște isihia, se aprinde cu o flacără liniștită, regeneratoare lumina divină. Corporalitatea se face astfel loc al "schimbării la față" în care strălucește cuvântul, iradiind de strălucirea tainei euharistice. Cu acest duh primit, imaginea morții e asimilată parcursului mistic. Ea își pierde puterea magică paralizantă, care destructurează printr-o rezonanță afectivă subtilă cu timpul perceput ca "fugă de Dumnezeu", de "ceea ce va să vină". Condeiul purtat cu veghe și trezie se încarcă însă de culorile tainei. Las semn de apreciere atât pentru acest sonet cât și pentru măiestria însuflețirii cuvintelor ce s-au scris prin mâinile unui sonetist-iconar. | |
| + . | emilian valeriu pal [08.Dec.06 13:57] |
| Steluta ratacitaa lui Florin. | |
| = curgerea solemnă a eternității | Adela Setti [08.Dec.06 14:00] |
| așa simt acest sonet în care poetul se ascunde de moarte în cuvânt. Adela | |
| = Răspunsuri | Adrian Munteanu [08.Dec.06 14:40] |
| Carmen - fulgul de speranță este cel pe care-l simt eu acum atingându-mi pielea și dispersând ceața pe care cuvintele tale o alungă. Florin - unul dintre cele mai aplecate și complexe comentarii, de nivelul unei exegeze. Mulțumesc pentru străduință și, mai ales, pentru certitudinile că rostul textului a ajuns unde trebuie, întrun moment în care aveam îndoieli. Adela - ce aproape ai țintit. Mă surprinde că sonetul a dezvăluit ceea ce mă copleșește în aceste momente. | |
| = Este...domnule! | PÃCALÃ VIOREL SILVIU [09.Dec.06 00:01] |
| De mult n-am mai văzut o stea la un vers cu rimă. LÃudabil demers și motivat. | |
| = Viorel | Adrian Munteanu [09.Dec.06 11:54] |
| Ce să-i faci, se mai greșește. Oameni suntem. | |