agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3518 .



Experimentalism, autenticitate, tipologii portretistice la prozatorii interbelici (V)
articol [ Cultura ]
“În curte la Dionis” de M. Eliade – impactul scriiturii hierofanice împotriva ideologiilor din comunism și capitalism Colecţia: Texte Filozofice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2009-09-20  |     | 



Multă vreme s-a crezut că tuturor prozelor maturității artistice a lui Mircea Eliade, adică acelora din volumele În curte la Dionis, La țigănci și alte povestiri le-au fost amputate de către cenzura comunistă pungile cu venin protestatar. Sub denumirea de “fantastic doctrinar”, Sergiu Pavel Dan așează în Proza fantastică românească scriitura criptică și alegorică aparținând lui Eminescu, Arghezi, Eliade, Rebreanu și Voiculescu. Gabriel Dimiseanu îi recenzează lui Sergiu Pavel Dan această carte, în studiul critic “O sinteză a prozei noastre fantastice”, concluzionând: “Ideea adâncirii realismului prin fantastic, strecurată de Sergiu Pavel Dan în finalul cărții, merita să-l rețină mai mult, pentru că denumește una din atitudinile intens frecventate în literatura de azi”.
Proza “În curte la Dionis” începe în cârciuma “Floarea-soarelui” pe strada Popa Soare, unde se întâlneau în anii treizeci și criterioniștii – precum relatează biograful american al lui M. Eliade, Mac Linscott Ricketts. Acest topos unde se dezbăteau probleme filosofice a fost redat pe larg de Eliade încă din 1934-1935 prin ciclul romanesc al generației sale, Întoarcerea din Rai, Huliganii (la care putem adăuga și fragmentul celui de-al treilea roman, nefinalizat, Ștefania). Melodia compusă și cântată de Leana în grădinile publice “La Floarea-soarelui” sau “Platani”, este intitulată “În curte la Dionis”, din acest microroman omonim al volumulului omonim publicat în 1981 de M. Eliade. Având cincizeci de pagini, scrierea depășește limitele unei nuvele fantastice, fiind un scenariu de roman-parabolă politică. Și partea a treia din volum, cea ultimă, este intitulată tot În curte la Dionis. Compunerea și interpretarea melodiei de către eroină, împreună cu textul liric intitulat așa de către poetul Adrian, “împăratul” de care e îndrăgostită de trei decenii, reprezintă auctoriala “vocație tripartită”, a “pseudomisterelor” sau înscenărilor epice. Necunoscând-o bine pe Leana, și nici misterele camuflate în cotidian, spionul Cladova îi spune următoarele detalii generale lui Hrisanti (în condițiile în care numele adoptat după titlul cărții lui Nicolae Golescu, De la noi la Cladova, interferează revelator cu prenumele protagonistului din Săptămâna nebunilor de E. Barbu, arătând că sunt securiști sub acoperire): “ – Și cu toate acestea, trebuie să existe o explicație, începu cu greu stăpânită iritare în glas. Vreau să spun, o explicație la toate aceste bizarerii și mistere sau pseudomistere. N-am avut norocul s-o cunosc, dar de câte ori am ascultat-o, mi-a lăsat impresia unui om perfect normal. O femeie tânără, frumoasă, echilibrată trăind în lumea noastră aici, pe pământ – cu toată melancolia ei, cu toată purtarea ei curioasă, neobișnuită, aproape stranie. Nu părea deloc exaltată, n-avea nimic neurotic în ea... Deși, adăugă după o pauză căzând pe gânduri, când, acum vreo doi ani,începuse să se îmbrace numai în negru, și nu se mai farda deloc, de i se spunea în glumă « văduva »...” Această replică începe cu o locuțiune concesivă, “cu toate acestea”, care semnalează faptul că agentul de siguranță Cladova o consideră dezaxată pe Leana – o Casandră cu relații în lumea intelectualilor ( a celor urmăriți și arestați, ca Visarion, fostul prieten al ei, compătimit de Hrisanti prin expresia “doctorul, săracul”, sau a grupului subversiv anticomunist ce-l racola pe Adrian, iubitul Leanei). Pseudomistere înseamnă de fapt cazurile nefinalizate și urmăririle de persoane, ce reveneau chiar securității kominterniste, de după 1947. Visarion poate fi deja mort, sau aflat într-o grea detenție comunistă. Sau poate fi o unealtă folosită abil de Hrisanti și Cladova, ce fuseseră ofițeri la Siguranță și înainte de începerea celui de-al doilea război mondial. Pseudomister este fiecare scenariu de roman, fiecare nuvelă din volumul În curte la Dionis. Acțiunea se petrece pe două planuri narative – cel al grădinilor publice bucureștene și cel dintr-un zgârie nori cu peste douăzeci și unu de etaje din Occident. Se observă că analepsele despre anii interbelici ocupă un vast spațiu narativ. Adrian devine tipul transfugului, adică al celui obligat să uite mesajele transmise, din iubire, atât de către el ca poet, cât și de Leana, ca interpret al lor. Adrian este ipostaza ori adevărata mască auctorială, pentru că el folosește un metalimbaj – “fanic”, “Au ajuns irecognoscibile”, “seminficația secretă, și evident polemică”, “limbajul lui secret, poate împrumutat de la I Fideli d’amore”, “camuflat”, “mi se fac semne. Le simt, le presimt. Așa începe întotdeauna miraculosul proces de anamnesis : mă întâlnesc cu cineva, cunoscut sau necunoscut, nu pot să-mi dau seama, dar uneori de la primele cuvinte pe care mi le adresează simt că mi se fac semne…”
Marea deziluzie în lumea criticilor români, de după 1990, a fost că nu s-au aflat “originalele” nuvelelor, despre care se credea că sunt adevărate pamflete, după cum indică unele pasaje celebre din ele, sau poziția centrală pe care o are în sumarul lor din 1981 microromanul “PE STRADA MÂNTULEASA” (în mod separat de celelalte titluri) – arătând clar că autobiograficul nu trebuie neglijat.
Mircea Eliade instituie în nuvelele sale postbelice un realism magic, o “curte” a miracolelor și o ambuscadă a păcălelilor, ca Hugo în Notre Dame de Paris. Ia în răspăr Princepele lui Eugen Barbu, romanul negru al vieții românilor sub dictatură. Messerii Ottavio sunt oamenii regimului dictatorial, agenții kaghebiști, în special din romanul “Pe strada Mântuleasa”. Orice Dionysos sau poet-student medieval s-ar simți agresat ajungând în “curtea” anacronică, la poarta puterii moscovite. Se simte în proza scurtă a ultimului Eliade un caragialian mod de a trezi interesul cititorilor. Badinajul, ambiguitatea, deruta psihologică individuală sau entropia socială provin chiar dintr-un sistem funcționăresc anchilozat, îndoctrinat – ele fiind dezactivate de idealistul plotinian Eliade prin ironie dar și prin scriitură hierofanică sau mistagogică; nuvelele sale pot fi considerate pastișe după sarcasticele proze ale lui I.L. Caragiale. Toate continuă într-o anumită măsură acest tip de scriitură “sub pecetea tainei”, prin continua intertextualitate cu romanul neterminat al lui Matei Caragiale și restul operei sale (Remember, Craii de curtea-Veche, Pajere), chiar dacă Eliade nu a beneficiat de manuscrisul acestei posibile capodopere, Sub pecetea tainei, nici de volumul operelor complete, publicat de către Barbu Cioculescu. Nimic mai fals că la Eliade ar fi vorba de teze, obsesii autobiografice, polițe de plătit detractorilor săi, care îl puseseră pe lista neagră a exilaților în Occident, imediat după abolirea monarhiei; nu l-a speriat deloc – după cum aflăm de la discipolul său Ioan Petru Culianu, că denigrarea reîncepuse mai virulent în presa italiană a deceniului al optulea.
O perioadă conservatoare prin excelență, neîntreruptă, a fost și cea a regimului comunist de după 1947. Pe lângă acest efort simili-realist al prozatorului M. Eliade funcționează, cum au observat criticii Matei Călinescu, Sabina Fânaru, Sorin Alexandrescu o pluralitate a (re)semnificării subiectelor sale epice și a subunităților acestora. De aceea, nuvelele lui Eliade mai au o dimensiune în plus, pe lângă cea realist-psihologică. Fiind și istoric al religiilor, el nu se consideră în Jurnal drept un nuvelist propriu-zis, ci un tălmaci al altor realități, surprinse de multe ori științific și oniric.
În Curte la Dionis reprezintă o colecție de scenarii narative. Subiectele ni se înfățișeză deseori ca incomplete, de parcă publicul ar fi antrenat la modul interactiv în reimaginarea, soluționarea lor, după încetarea actului lecturii. Matei Călinescu surprinde însă, până la un punct, luciditatea maximă, spiritul sagace, fronda aluzivă a prozatorului Mircea Eliade. Nici atmosfera Europei centrale nu pare una de povestiri fantastice, pentru că Eliade nu recuperează elemente folcorice, de tipul legendei lansate în jurul lui Petrache Lupu ori Corneliu Zelea Codreanu (cum pretinde însuși Matei Călinescu despre nuvela “Un om mare”). Demistificările și caricaturizările sunt procedeele sau funcțiile epice de care s-a servit și I.L. Caragiale, atât în povestirile sale fantastice, cât și în schițele, nuvelele realiste, chiar autobiografice. Pe lângă acestea, lui Eliade îi reușește proiectul literar faustian, cel de revenire virtuală în țară, printre cunoscuți; măștile inițierii (ipostasurile actanțiale ale povestitorului) îl ajută pe autor să creeze Margarete, Mefistofeli și doctori Faustus – plin îmbinarea alegoriei iluministe și romantice a lui Goethe cu modernismul lui Thomas Mann.
Dacă am căuta resursele epicului fantastic din volumul “În curte la Dionis”, primele indicii ne-ar conduce la surprinderea unei aparențe de mimisis, în redarea atmosferei de epocă interbelică sau postbelică. Nu s-a observat până acum faptul că Eliade era foarte bine documentat despre tot ce se întâmplă în București, în România postbelică, atât prin vasta corespondență cât și prin întâlnirea directă a multor intelectuali care nu aleseseră exilul. Dacă ar fi vrut să creeze un ciclu romanesc realist, o frescă a societății comuniste, avea la dispoziție un material vast, dar refuză toate aceste resurse ale epicității tradiționale. Nici pamfletul social nu reprezintă pentru el o formulă strălucită (“1907, din primăvară până-n toamnă” al lui Caragiale ar fi fost un model narativ pentru orice nuvelă anticomunistă). Mircea Eliade n-a vrut niciodată să devină pe față un militant anticomunist, pledând direct, și literar, pentru diaspora românească.
Ediția din 1981 îngrijită de către Eugen Simion conține și un “cuvânt înainte al autorului”, o semnătură în alb oferită beneficiarilor celor mai îndrăgiți, cărora li se putea adresa în sfârșit M. Eliade: cititorii români, vitregiți până și de cunoașterea operei sale din epoca experimentalistă, decenii la rând. Descoperim, în mod surprinzător, că în “Cuvânt înainte” Eliade, prefăcându-se că își amintește de primele sale scrieri din liceu, face aluziv referire la “prietenii mei cercetași” (cei ajunși deja în diaspora) dar și la Romanul adolesecentului miop rămas uitat în “lada” cu manuscrise din România până în 1988 – acest lucru având importanță deosebită: “Pe de altă parte, începusem să redactez un foarte amănunțit Jurnal, în care notam nu numai lecturile și întâmplările de fiecare zi, ci și discuțiile cu colegii mei, silindu-mă să reproduc cât mai exact vocabularul fiecăruia. Aceste « documente », cum le numeam mi-au fost de mare folos când, în ultimii ani de liceu, am început Romanul adolescentului miop. Era o întreprindere ambițioasă, căci îmi propusesem să prezint și alte aspecte ale adolescenței decât cele atât de voios evocate de Ionel Teodoreanu. Voiam să scriu o carte « științific exactă » asupra acestei perioade de trecere de la copilărie la tinerețe. [...] Și mi se părea că singurul mijloc de a ilustra aceste posibilități era să descriu, cât puteam mai sincer și mai exact, ce ni se întâmpla nouă, în primul rând mie, dar și prietenilor și colegilor mei” .
Observând codul acestor mărturisiri, rezultă clar că în alegoria galeriei de personaje a scenariilor-nuvele nu mai e vorba de colegii de școală, ci de “prietenii și colegii” veritabili, ajunși personalități culturale, fie în R.S.România, fie în diaspora. Cartea lui Eliade, nuvelele traduse deja în principalele limbi de circulație și-n multe altele europene, se constituie într-un raport beletristic dar și foarte “științific” al regimului comunist, luat prin ancheta-interviu pe care o făcea la Paris, Roma, Londra, Lisabona, Madrid, München, oricărui român plecat (de) puțină vreme din țară. Eliade nu simțea niciun îndemn să-și facă reclamă pentru primul său roman, scris în liceu; vorbește despre “adolescență” ca despre o vârstă a curajului, sănătății, iubirii. Mircea Vulcănescu este autorul multor articole despre “generație”, multe cu tentă legionară, care au apărut recent într-o carte din 2005. Eliade s-a ferit în diaspora de grupările politice de dreapta, Europa Liberă, nevrând să-și prejudicieze prin ceva imaginea sa mediatică, îndelung identificată cu o critică subtilă a nedreptei lumi capitaliste, dar și a celei dictatorial-comuniste. Când vorbește în acest “Cuvânt înainte” despre “adolescență”, M. Eliade se raportează subversiv la anii 1919-1938 – tinerețea democratică a României. Nu-i vorba nici de “generație”, nici de Criterion, nici de vreo simpatie legionară. Exprimarea este eseistică și poetică, bineînțeles sub un camuflaj bibliografic, pentru că Eliade se preface că relatează cum a devenit scriitor de la o vârstă adolescentină, apoi cum n-a uitat să se întoarcă spre “vocația tripartită” și după 1945 (făcând aluzie la pluripartidismul care lipsea la noi): “Eram convins că adolescența constituie o experiență excepțională, ale cărei posibilități creatoare sunt rareori înțelese și încurajate.”; “Această, i-aș spune, « vocație tripartită » a incitat întreaga mea producție, de la primele cărți din tinerețe până în prezent.”; “Evident, cursurile pe care începând din 1945 le-am ținut la École des Hautes Etudes (Sorbona) și după 1956 la Universitatea din Chicago m-au silit să reduc simțitor activitatea mea literară; mai ales pentru că hotărâsem să scriu literatură (ca și Jurnalul și, mai târziu, Autobiografia) în limba română. De data aceasta, după încheierea romanului-frescă Noaptea de Sânziene ([...], 1955), n-am mai scris decât mici romane și nuvele fantastice (majoritatea reproduse în volumul de față)” . Eliade se vede nevoit să “reducă” fenomenologic “activitatea” sa “literară” după 1955, adică să adapteze prin reducții fenomenologice husserliene mijloacele de percepere a tristelor realități din țara cotropită de sovieticii lui Stalin, Hrusciov și Brejnev, pentru că spre final afirmă: “Ar fi multe de spus în legătură cu această concentrare, aproape exclusivă, asupra prozei fantastice. În Jurnal, ca și în câteva texte (2), am comentat ceea ce aș îndrăzni să numesc concepția mea despre literatura fantastică. Și care se deosebește, bunăoară, de cea a romanticilor germani, a lui Edgar Allan Poe sau a lui J.L. Borges. Ar fi inutil să încerc a o rezuma aici” . Aflăm că volumul “În curte la Dionis” nu-i doar de nuvele, cum s-a speculat în critică. Putem să înțelegem subtextual că Eliade face referire exactă la re-scrierea prozelor scurte de-aici ca pe niște “romane” – pentru că ele pot fi ușor ecranizate, fiind scenarii literare propriu-zise. Specia narativ-dramatică a lor este o invenție experimentală a lui Mircea Eliade, pe care și Ioan Petru Culianu a reprezentat-o în literatură. Fantasticul nu mai este fantastic. Realismul pe care îl degajă, sau impresia de document istoric și alegoric, face într-adevăr aluzie la B. Brecht, H. Hesse, Bulgakov ș.a.
Indiscutabil, în timp ce textualismul francez devine literă de lege în literatura începutului deceniului al nouălea din secolul XX, M. Eliade lansează acest avertisment sau mesaj metatextual despre ultimele sale scrieri beletristice. În nuvele, microromane, scenarii putem afla, la o interpretare fenomenologică, modul cum înțelege autorul să conjuge timpul prezent (decadența lumii comuniste) ca pe un timp trecut (superioritatea democrației pluripartidiste de până în 1938). E vorba de timpul hierofanic al lecturii nuvelisticii sale.
“La țigănci”, nuvela fantastică de la începutul volumului din 1981, prezintă o relaționare directă cu microromanul “În curte la Dionis”. Dar și cu “Tinerețe fără de tinerețe” – prin iluzia aceluiași turn Babel de limbi originare, după cum afirmă Michel Foucault în Cuvintele și lucrurile: “Sanscrita, greaca, latina, germana au trebuit să fie tratate într-o simultaneitate sistematică; renunțându-se definitiv la orice fel de cronologie, ele au trebuit să fie instalate într-un timp al fraternității, pentru ca structurile fiecăreia în parte să devină transparente, făcând posibilă descifrarea unei istorii a limbilor. Aici ca pretutindeni, înscrierile cronologice au trebuit suprimate și elementele lor – redistribuite, fapt care a dus la constituirea unei noi istorii, care nu mai enunță doar modul de succesiune al ființelor și înlănțuirea lor în timp, ci și felul în care ele se formează. De acum înainte, empiricitatea – adică atât indivizii naturali, cât și cuvintele cu care aceștia pot fi numiți – e traversată, în toată densitatea ei, de Istorie. Începe lunga domnie a timpului”. Teoriile lui Gavrilescu și lui Adrian țin cont și de un ludic al cuvintelor și lucrurilor (faptelor hotărâtoare). Leana și Adrian insistă asupra neînțelegerii cuvintelor, a poeziei, de către oamenii “zilei”, adică de către politicieni și alte personalități de la un moment dat, și îndeamnă, ca și poetul Ben Corlaciu ori Ion Caraion din generația “Albatros” la o întoarcere spre tavernal, stradă, boemă, noapte:
“ – Le auzi pe străzi, Adrian, le auzi în întunerec, după miezul nopții, în grădini și în cârciumi, pretutindeni unde m-ai trimis să le cânt...
– ...Toate câte au fost, repetă emoționat Adrian, versurile toate, de la începutul începutului…
– Am făcut cum m-ai învățat, continuă Leana. Le-am împărțit. Le-am risipit. Mi-ai spus să le cânt noaptea…
– Numai noaptea, o întrerupse Adrian. Ca să-i îmblânzim. Căci numai noaptea oamenii, și numai unii din ei, mai pot fi îmblânziți. Dar, deși le-ai cântat nopțile, adăugă cu un zâmbet întristat, deși le-ai cântat noapte de noapte, n-au înțeles. Nu m-au înțeles.”
Episodul în care Gavrilescu trebuie să aleagă, ori să încurce (substituie) ludic pe cele trei grații ale obscurului lupanar bucureștean, grecoaica, evreica și țiganca, poate fi interpretat și altfel decât o probă fantastică, din moment ce profesorul știe alt fel de reguli ale jocului:
“ – Degeaba vă ascundeți, că tot am să vă găsesc! Strigă el. Mai bine arătați-vă de bunăvoie!...
Apoi ascultă încordat, cu ochii țintă asupra coridorului. Nu se mai auzea nimic. Dar parcă aici începea să se simtă căldură, și hotârî să se întoarcă să le aștepte cântând la pian. Își aducea foarte bine aminte direcția din care venise și știa că nu făcuse mai mult de douăzeci-treizeci de pași.”
Exact ca Adrian, protagonistul aflat în metaforicul hotel-curte a lui Dionis, și Gavrilescu vrea să recepteze semnele ce i se fac. Rătăcirile lui Adrian și lui Gavrilescu în sus și în jos (cu ascensorul din blocul cu zeci de etaje, ori în subteranele lupanarului) sunt două ipostaze ale acelei descensus ad Inferos, denumită chiar în acest fel de Adrian-Dionis-Orfeu. Cele trei grații, sau femeile cu măști de la balul magnatului Orlando (“Surpriza. Veneția, Casanova, Il ballo in maschera” – zboară o replică prin salonul hotelului) din “În curte la Dionis”, constată și ele că lui Adrian i se “frânseseră aripile”, ca și lui Gavrilescu, de către “îngerul morții”. Pentru eroul din “La țigănci” acesta va fi Hildegard, iar pentru Adrian, după trecerea unei perioade aproximativ egală de ani de la despărțire, Leana, interpreta poemelor sale. Foarte puțin s-a observat de către critica românească și străină că există corespondențe multiple între toate așa-zisele nuvele “fantastice” din volumele La țigănci și În curte la Dionis. Liantul principal dintre toate piesele literare ale acestora poate fi identificat chiar în cele două nuvele-capodopere. “La țigănci” nu poate fi înțeleasă fără a fi lecturată și penultimele piese – microromanele cu elemente autobiografice “În curte la Dionis” și “Tinerețe fără de tinerețe” din volumul publicat în 1981. Agenții de Siguranță care-l filează și-l țin sechestrat pe Matei, începând din timpurile lui Carol al II-lea sau ale lui Antonescu din “Tinerețe fără de tinerețe” au același rol antagonist, de ghionoaie și scorpii prea puțin umanizate ca și agenții ori ofițerii din “Pe strada Mântuleasa...”, “O fotografie veche de 14 ani”, “Podul”, “În curte la Dionis”. Numai că sunt înlocuiți treptat cu ofițeri kaghebiști, cu informatori ai securității de pe timpul lui Dej și al lui Ceaușescu. Adrian știe să depisteze cu abilitate că cele trei grații feminine, mascate, de la masa unde șade cu Orlando și Il Comandante (un pseudonim al lui Fidel Castro) sunt agente din spionajul internațional. Dacă Orlando (“furioso”) și Il Comandante ordonă orchestrei să cânte mai încet (piano), Adrian vrea să li se acopere vocile, să fie văzut de toate “perechile”, să dejoace toate planurile politice:
“Il Comandante îl întovărăși până la masa unde-i așteptau, intimidate, trei tinere femei mascate, apoi dispăru.
– Ar putea fi aceleași, spuse Adrian, înclinându-se și sărutându-le ceremonios mâna. Căci, după cum se vede, măștile, deși diferite, sunt aceleași. Ca să le identific, mai am la îndemână un mijloc, unul singur: o întrebare. Dar încă n-am s-o pun... Pentru că, în fond, ce fel de identitate aș descoperi ? Cea care mă interesează pe mine e aceeași sub orice mască.
[...] Adrian râse și el, cu poftă, foarte bine dispus, parcă veselia fetelor ar fi fost irezistibilă și molipsitoare.
– Sunteți, așadar aceleași, spuse, și atunci nu mai mă repet. Continui deci de unde m-am oprit când am fost întrerupt de amabilul nostru amfitrion. Dacă, așa cum spuneam, poezia e prin excelență metodă politică, și este ultima metodă politică pe care o mai putem încerca, poezia este într-un anumit fel o soteriologie, o doctrină a salvării. În acest caz, întâlnirea de astăzi echivalează, pentru mine, care sunt poet – echivalează cu o revelație.
Il Comandante se întoarse, urmat de trei chelneri costumați, purtând imense tăvi de argint, încărcate cu sticle și pahare de felurite mărimi și culori.
– Ascultă aici, îi spuse Orlando. Ascultă, că e interesant.
– Nu vă speriați de cuvinte, continuă Adrian. Nu orice revelație trebuie să semene cu revelațiile pe care le cunoașteți din cele două Testamente. Revelația adresată unui poet, bunăoară, poate rămâne pentru toți ceilalți, incomprehensibilă.
[...] – Salute!
– Salute! repetară fetele.
– Nu știu ce e, spuse Adrian, dar orice ar fi e binevenit. Mi-e sete!”
Chelnerii de la acest banchet sunt și ei din serviciile de spionaj, pentru că ei aduc vești. Femeia în verde, la fel. Un om moare sau este ucis între etaje, chiar la etajul 21 unde coborâse a doua oară Adrian în rătăcirea sa similară celei a lui Gavrilescu din “La țigănci”. Labirintul nu mai este unul teluric, organic – precum în “La țigănci” – ci aerian, noetico-hierofanic. Nu mai contează, după cum spusese bătrânul pictor ce avusese o expoziție în sala catalană, coborârea ori urcarea, ci sensul vectorial al devenirii ființiale, atât pentru individ, cât și pentru societate. Adrian îi va mărturisi numai Leanei (liantului său cu pământul în fața absolutului) că metanoia individuală și socială ar trebui să fie urmărită nu la cei din elita societății (oficialități, bogați, instrumente ale aparatelor de stat), ci la acei indivizi “Inferi”, de jos:
“ – Îmi aduc foarte bine aminte continuă Adrian. Atunci, la Viena ți-am mai spus: Leana, degeaba cântă toți, cântă după tine În curte la Dionis. Nimeni n-a înțeles. Și poate nici nu e vina lor. Căci nimeni n-a înțeles până acum adevăratul sens al mitului orfic. Mesajul lui Orfeu acesta a fost: că schimbarea omului, mutația lui, nu poate începe de sus, pri elite, ci de foarte de jos, de la oamenii de rând, cei care petrec noaptea în grădini și în restaurante...
Leana se opri brusc și, cuprinzându-l în brațe, îl sărută lung.
– Iubita mea, șopti. E adevărat. Asta s-a întâmplat la Viena. Îți aduci aminte...
– ... Și-ți explicam de ce e atât de greu, continuă Adrian, zâmbind. Pentru că, neînțelegând sensul mesajului lui Orfeu, nimeni nu înțelege că poezia este nu numai o soteriologie, dar și o tehnică politică. Numai poezia ne mai poate mântui, mai poate salva omul…
– Iubirea mea, șopti Leana, strângându-se aproape de el.
– Dar știi ce i s-a întâmplat lui Orfeu. Știe toată lumea. Știam și eu asta, de mult. Și, ți-am spus, nu mi-era frică. Așteptam. Și, acum câteva zile l-am auzit : avea o voce clară, pe care n-am s-o uit niciodată. Și mi-a fixat întâlnirea, aici, astăzi, la patru treizeci…” .
Finalul este aproape identic celui din “La țigănci”. Consecințele accidentului avut de Adrian în tinerețe, care-l făcuse amnezic atâția ani, acționează latent și in presentia – ca un extaz plotinian la întâlnirea cu Zeul cel mare, Poetul din el. Perioada anilor 1920-1941 este retrăită de el, după cum îl face să conștientizeze chiar Leana. Cuplul Adrian – Leana seamănă într-o măsură foarte mare cu cel dintre protagoniștii romanului Noaptea de Sânziene, Ștefan – Ileana. Moartea, ca regăsire a perechii iubite, este și experieța finală a cuplului androginic Gavrilescu-Hildegard din “La țigănci”.
Un ultim argument că prozele “În curte la Dionis” și “Tinerețe fără de tinerețe” nu sunt simple nuvele, ci microromane ori părțile unui ciclu romanesc al redescoperirii generației Criterion, poate fi că ele sunt singurele scrieri din volumul publicat în 1981 care au și dedicații către unele prietene din Franța ale lui Mircea Eliade: “Pentru Lisette” și respectiv “Pentru Sybille”. Este vorba despre o deconspirare a faptului că Eliade avea pretenția să fie considerat romancier și în postmodernitate.

NOTE

G. Dimisianu, Opinii critice, Editura Cartea Românească, București, 1978, p. 225;

M. Eliade, În curte la Dionis, Editura Cartea Românească, București, 1981, p. 495;

Ibidem, pp. 498-500;

v. M. Eliade, Memorii;

M. Eliade, “Cuvânt înainte”, op. cit., p. 8;

Ibidem, pp. 8-9;

Ibidem, p. 9, continuând la pp. 9-10: “Destul să amintesc că e solidară de concepția mea despre gândirea mistică și universurile imaginare pe care le fundează, universuri paralele lumii de toate zilele și care se disting în primul rând printr-o altă experiență a timpului și a spațiului. Ceea ce nu înseamnă, evident, că prozele fantastice pe care le scriu sunt inspirate de cercetările mele de istorie comparată a religiilor, nici că n-ar putea fi înțelese decât de cititorii familiari cu asemenea studii. Nu-mi aduc aminte să fi folosit vreodată documentele mitologice sau semnificația lor simbolică scriind literatură. De fapt, descopeream subiectul romanului sau al nuvelei pe măsură ce scriam.”;

M. Foucault, Cuvintele și lucrurile, Editura RAO International Publishing Company, București, 2006, pp. 397-398;

Catrenul dintr-un poem scris de Adrian, cântat de Leana la grădinile publice din București seamănă foarte mult cu unele poeme ale boemilor din grupul literar “Albatros”, Ben Corlaciu și Ion Caraion. Prin numele de femeie “Una”, întâlnit la Caraion Frunzele din Galaad (volumul cu versuri de dragoste din 1973) și în Postume, Mircea Eliade ne amintește și de personajul feminin care vrea să-l acapareze complet pe Pavel Anicet din Întoarcerea din Rai. Iată acest catren:
“…Pe vânturi ascult
Orficul tumult
Când și-ardică struna
Fata verde, Una…” (M. Eliade, op. cit., p. 526);

M. Eliade, op. cit., p. 527;

Ibidem, p. 31;

Ibidem, pp. 521-522;

Ibidem, pp. 529-530;


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!