agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5881 .



“Îngerul de la fereastra dinspre Apus” – magie, luptă, rugă, iubire
articol [ Carte ]
(reinventarea legendei “Golemului” – ultimul roman al lui Gustav Meyrink) Colecţia: Texte Filozofice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2010-01-29  |     | 








Ultima carte, “Der Engel vom westlichen Fenster” (1927), publicată de Gustav Meyrink, tradusă de către Gina Argintescu-Amza, cu titlul “Îngerul de la fereastra dinspre Apus” (Nemira, 2001) constituie romanul capodoperă al întregii creații literar-filosofice, gândită de acest prozator austriac, trăitor între anii 1862-1932. Caracterul compozit al structurilor narative moderniste și eclectismul ideilor enunțate nu dăunează prin nimic lecturii, cartea neputând fi lăsată din mâini după ce-a fost începută. E o poveste alegorică despre oameni de la sfârșitul epocii medievale, despre spirite ale Luminii și întunericului, ale căldurii Logosului și-ale răcelii înfiorătoare, cadaverice. Continuarea acestei povești îl preocupă însă pe-un intelectual austriac J. Müller (care-l poate reprezenta chiar pe Gustav Meyrink, pentru că narează dintru început prin intermediul jurnalului său). Ascultăm cea mai inițiatică iubire, dintre un om al secolului al XX-lea și spiritul unei mari regine, Elisabeth, care îl așteaptă de mult să apară și să dobândească, prin suferință în dragoste, drepturile unei nunți alchimice cu ea, o contopire nemuritoare. Nu putem afirma tranșant că autorul suferă în carte. Nici că n-ar suferi. Paternitatea tipului de iubire neoplatonică, de iubire à la Apuleius, în duh și în alt corp pentru întunecata Isaïs, nu-i aparținuse și nu-i patentase extazul, până în 1927, autorului “Golemului”, Gustav Meyrink. Iată că abia acum, înainte de-a muri, descrie aproape autobiografic și suferințele “soarelui negru”, ale unui Eros negru, crepuscular, faustian. Este așadar un love story dublu, mai întâi în urmă cu patru veacuri, apoi în prezentul scrierii unui jurnal de către fericitul ales al destinului, personajul-narator Johann Müller. Prima dată, se va reconstitui spre sfârșitul secolului al XVI-lea iubirea nefericită a lui John Dee pentru stăpâna sa, nestatornica și inteligenta regină Elisabeth, patimă umbrită de-un ritual erotic-satanic când și-a pierdut însemnul puterii, “vârful de lance” al sfântului episcop Dunstan, pe care-l deținea fiindcă-i jefuise mormântul cu ajutorul Capetelor de Corb conduse de tâlharul Bartlett Green. Peste douăzeci și cinci de ani, John Dee își va împărtăși, numai pentru puțin timp (cam un deceniu), adevărata sa afecțiune față de-o femeie din popor, uitând însă de regină, pentru a o descoperi în cea de-a doua sa soție, Jane (de treizeci și patru de ani), care-i dăruie și un fiu, pe Artur (veriga neamului, necesară pentru apariția descendentului său ultim, Müller).
Pe plan nicidecum secund, ci chiar principal, un ultim avatar al lui baronetului alchimist John Dee, stră-stră-strănepotul său, de origine austriacă dar și engleză, care-și duce arheul (din tată-n fiu) la perfecțiune, J. Müller, va deveni alesul de peste veacuri al lui Lady Elisabeth, a marii și înțeleptei regine, dat fiind faptul că ea îl respinsese până și pe nobilul John Dee, ca filosof și inițiat în magie de la trei curți imperiale (cea londoneză a reginei Elisabeta cea Mare, cea a marelui împărat Carol Quintul, și cea pragheză a regelui Rudolf de Habsburg). John Dee nu se învrednicise de această onoare a nuntirii cu ea, ce presupunea întâi și întâi dezlegarea tainei pietrei filosofale și a nemuririi – iar cititorii pot să creadă că moartea destul de timpurie a reginei Elisabeth, protectoarea nobilului magician, făcuse să fie zădărnicită ultima mare revelație a Îngerului Verde, în consecință chiar și nuntirea mistică a filosofului magician cu “regina” sufletului său, pentru că nu îi stătuse în puteri: “Iată-mă stând aici și recunoscându-mă; sunt în punctul unui nod, eu, John Dee, baronet de Gladhill, trezit prin reamintire pentru a sfârși un desen al soartei – pentru a înnoda străvechiul sânge al lui Hoël Dhat și al marelui Roderick cu sângele Elisabethei, încheind astfel modelul covorului! Rămâne întrebarea: ce rost au inserțiile vii provenind dintr-o altă urzeală? Mă înconjoară și-mi încrucișează drumul. Sunt incluse și ele în modelul covorului? Ori țin de mulțimea infinită a celorlalte imagini pe care jocul lui Brahma le naște mereu, fără încetare?” (p. 165)
În afară de-a grăbi asorbția în paginile romanului a unor sisteme alchimice ce descind din “Kaballa”, ori a concepțiilor filosofice și religioase din India karmelor, Egipt, Elada, Roma antică (cultul genezic al unui Eros spermatikos, mitul platonic al unei “psiché” angelice împătimite), Pontul tracic (cultul zeiței Isaïs întunecata, a unui eros negru, răzbunător), Þara Sfântă a Vechiului (dar și a Noului) Testament, gnosticismul antic, Renașterea târzie, Reforma anglicană și cea din Boemia, taoismul din China și regatul Coreei, prima fază a Contrareformei și a barocului european, budismul Tibetului, scriitorul Gustav Meyrink nu pare interesat de istoria propriu-zisă, războaie religioase, dar nici măcar de faptele și relațiile din societate ale personajelor sale. Apar episodic în roman capete încoronate (regele Edward, Henric al XI-lea, Carol de Leuven), care vor să învețe de la filosoful mag, tânărul John Dee, iubitul de taină al lui Lady Elisabeth, care predă prin mari universități europene. Pe Carol Quintul îl sfătuiește să se retragă din Þările de Jos, pentru că izbucnește molima. Sunt amintite figuri de cărturari, multe dintre ele protestanți, precum “Petrus Ramus, filozoful”, cel care a murit mai apoi masacrat în noaptea Sfântului Bartolomeu (1572). În Anglia și Scoția se amintește de cruzimea episcopului catolic Bonner, ce a avut o moarte tragică, la fel ca și Maria Stuart. Romanul este atipic, cu o intrigă avatarică, de nuvelă fantastică romantică (à la T. Gautier, M. Eminescu). Aduce mai mult cu ceea ce scriseseră Novalis ori Gerard de Nerval în secolul al XIX-lea. Pentru Jane, una dintre eroinele principale din “Îngerul de la fereastra dinspre apus”, motivul “florii albastre” a lui Novalis se suprapune original peste pângărirea sufletului Margaretei din “Faust”. Numai că atentatorul Kelley la puritatea lui Jane este colaboratorul savantului mag John Dee, nu persecutorul. Ea se sinucide aruncându-se în puțul fără fund din subsolul castelului praghez Karlov Tyn. Peste multe veacuri, ea se reîncarnează într-o femeie de douăzeci și trei de ani, Johanna Fromm, menajera pe care eroul principal, Johann Müller o recunoaște ca “logodnică” ori “soție de patru secole” și n-o poate împiedica să se sacrifice pentru el (de unde și novalismul, invocarea spiritului ei dinspre finalul romanului).
Acest topos magic prin excelență, reședința imperială habsburgică, Hradcinul, “cetatea lui Carol Teyn” (sau “biserica Teyn din Praga”) și cu precădere “casa lui Hajek” unde au găzduit proscrișii John Dee, Jane, fiul lor Arthur și Kelley, atât prin catacombele lor cât și prin turnurile, odăile, coridoarele secrete unde venea chiar împăratul de-atunci Rudolf cu paznicul său, leu roșu, să se sfătuiască în taină cu trimișii reginei engleze Elisabeth, nu este altul decât cadrul lăcașului în ruină de unde iese, în romanul “Golem” (1915), acea făptura supranaturală, duhul răzbunării plebei pragheze asupra Inchiziției ori persecuției etnice de orice fel:
“Adunat, strâns în sine stă Hradcinul, în armură țepoasă deasupra orașului; aici, de sub bolți, se aud mereu foșnete și zăngănit de arme gata de luptă. Înaintăm încet pe urcuș; din ferestruicile înguste de deasupra noastră, simt neîncetat pipăitul unor priviri bănuitoare. [...] Urcăm pe splendida rampă; în adânc, dedesubtul nostru, se întinde Praga. Cu privirea prizonierului înspre libertate, așa mă uit împrejur. Aici, sus, simți o mână nevăzută care sugrumă: vârful muntelui e o temniță! Un abur argintiu plutește jos, peste oraș. Deasupra noastră, soarele arde mocnit prin văluri neguroase. Dintr-o dată, în seninul cenușiu sclipesc dâre subțiri, argintii: stoluri de porumbei rotesc, se oglindesc în aerul liniștit și dispar după turnurile bisericii Teyn... neauziți... ireali... vreau să văd un semn de bună prevestire în acești porumbei de deasupra orașului. Chiar la picioarele noastre, bolțile înalte ale domului Sfântul Nicolae vestesc cu bătăi de clopot ceasurile zece ale dimineții; de undeva, dintre zidurile cetății, un orologiu repetă grăbit semnalul, clopotul lui e sever, poruncitor: a sosit timpul! Fanatic colecționar de ceasuri, monarhul e obișnuit să respecte ora până la secundă; vai de cine nu se prezintă punctual înaintea lui!
Încă cincisprezece minute, gândesc eu, și voi sta în fața lui Rudolf.
Am ajuns pe culme și am putea călări în trap; însă la fiecare pas halebarde se încrucișează în fața noastră, tăindu-ne drumul: controlul nu mai ia sfârșit! În cele din urmă, podul peste Șanțul Cerbilor bubuie sub copitele cailor noștri și iată-ne înconjurând parcul tăcut al monarhului eremit.
Dintr-un pâlc de ștejari bătrâni, răsare, verde arămie, clădirea aerată a palatului Belvedere, cu acoperișuri amintind carena unui vas. Sărim din șa. Pe grațioasele socluri ale loggiei reliefuri de piatră îmi atrg atenția: e reprezentată lui Samson [sic!, de fapt Herakles, n.n.] cu leul din Nemeea. Iată simbolurile alese de împăratul Rudolf la intrarea ultimului său refugiu, drept semne de apărare! E lucru știut că leul e animalul său preferat și că are în chip de câine de pază un leu îmblânzit; se amuză speriindu-i cu el până și pe intimii lui.” (pp. 180-181)
Atmosfera pragheză, însă învăluită în mister și tabú, va apărea și în romanul “Castelul” de Franz Kafka, în care domnul K. tulbură intermundiile, apele birocrații atât de anostă și vernaculară. Duhul morții din romanul “Castelul” de Kafka este foarte apropiat de Duhul vindicativ, progresist al Golemului se epifanizează încă din acțiunea romanului de debut al lui Gustav Meyrink (“Golem”), după suportarea de către masele populare a atâtor atrocități istorice, dinaintea războiului lui Jan Huss până în secolul XX. Descrierea terifiantă a acestui spațiu magic-făptură vie, se datorează mai întâi ultimelor mari hierofanii ale Îngerului celui verde, pe care le cerea împăratul Rudolf de la misiții de taină ai reginei engleze:
“A bătut ora două; puternice, prelungi, sunetele din turla bisericii Teyn din Praga tremură în aerul noptatec. Vuietul mânios, stăruitor al monstrului de bronz de-acolo, de sus, din clopotniță, intră șuierând în casa doctorului Hajek, unde locuim.
Stăm în fața ușii grele de fier și Kelley răsucește cheia în broască. Fața îi e împietrită, privirea goală, ca întotdeauna în ceasurile ce premerg apariția Îngerului Verde.
Avem fiecare câte o torță și coborâm o scară de fier, fără sfârșit, într-un adânc ce se cască înfricoșător. Kelley e în față, Jane deasupra mea. Scara e prinsă în peretele de stâncă cu crampoane groase cât brațul, căci încăperea în care coborâm nu e din zid, e o văgăună în stâncă, poate un crater săpat de un vârtej de apă, într-un trecut îndepărtat. Casa lui Hajek e clădită deasupra.” (p. 210)
Cea mai originală tehnică inovatoare de care se servește autorul este diarismul, din care nu se elimină nici notarea exactă a unor călătorii spirituale prin timp (datorate unor documente vechi de patru secole) – avute de eroul dedublat care povestește, Johann Müller – John Dee. Acest traducător al documentelor primite ca moștenire, Müller al anilor ’20, din Austria secolului XX, este, bănuim, un alter ego al lui G. Meyrink, proiecția leului roșu pe irisul alb-verde din oglinda cu ramă venețiană a textului romanesc. Fără a ezita, putem afirma că romanul “Îngerul de la fereastra dinspre apus” recuperează în el miturile “Amor și Psihe”, “Don Juan” și “Faust”, întoarse spre o sfericitate inițiatică, adică reflectate invers, pe dos, fără niciun dogmatism isiatic, gnostic, erotic, kaballistic, ori dincolo de bine și rău.
Personajul Lipotin, un refugiat rus, prieten cu Johann Müller dar care ascultă mai mult de prințes Assya Chotokalugin, pretinde a fi inițiat în Ordinul Templierilor, dar și al unei secte budiste din Tibet. El se pretinde gnostic, cu toate că vorbirea sa ștrangulată, dinspre final, când îi apare ca spectru în casa și biroul lui Müller îi dezminte doctrina din timpul vieții, pentru că ajunsese la o culme a înțelegerii agnostice, prin “ne-cunoaștere” aproape ritualică:
“- În ce constă această Vajroli Tantra?
- Gnosticii din antichitate o numeau « Îndreptarea în sus a curgerii Iordanului ». Nu e greu de ghicit ce anume vrea să însemne. Dar se referă numai la procedura exterioară, care e de ajuns de obscură. Trebuie să poți descoperi singur secretul, misterul aflat îndărătul ei ; altminteri, dacă aș încerca să ți-l comunic, te-ai alege cu o nucă goală… Fără cel interior, actul exterior rămâne o practică a magiei roșii, produce un foc, o combustie care nu mai poate fi stinsă. Omenirea ignoră cu totul acest lucru. Sporovăiește uneori ceva despre magia albă și magia neagră. Dar secretul lăuntric...
Brusc, în mijlocul frazei, alunecă într-un debit monoton, egal, ca în formulele de rugăciune ale unui călugăr tibetan. Parcă nu Lipotin ar fi cel care vorbește, ci un personaj nevăzut, prin fularul lui roșu:
« Desfacerea a ceea ce este legat. Reuniunea a ceea ce este despărțit, prin iubire. Iubirea biruită prin ură. Ura biruită prin imaginație. Imaginația biruită prin cunoaștere. Cunoașterea biruită prin ne-cunoaștere. Aceasta este Piatra Vidului diamantin. »
Cuvintele trec pe lângă mine, nu le pot nici prinde, nici cuprinde. O clipă, mi se pare că deasupra mea stă Baphomet și ascultă. Îmi plec capul și încerc să ascult împreună cu el la ce anume ia aminte. Dar urechea îmi rămâne surdă.
Când ridic capul, descurajat, Lipotin a dispărut din odaie.
Să fi fost într-adevăr aici?” (pp. 306-307)

Figura “hemafroditului” Baphomet reprezintă de la începutul romanului centrul epic de greutate, ori epicentrul seismelor metamorfice pe care le-a trăit până la moartea din 1606 filosoful-mag John Dee, strămoșul lui John Roger (mort pe la începutul secolului XX) și al ultimului descendent al neamului Gladhill, Johann Müller din Austria. Müller își aduce aminte de bunicul său englez care îi povestea, luându-l pe genunchi, despre spițele de viță regească ale familiei lor, însă și despre un fel de Ianus, cu chip dublu, feminin și masculin:
“Doamne, Dumnezeule – Baphomet! –, da ăsta era numele care nu-mi venea în minte! El e Încornoratul cu două fețe, zeul din vis al familiei bunicului! Ãsta-i numele pe care mi-l șoptea în ureche, ritmându-și răsuflarea, ca și cum ar fi vrut să-mi ciocănească ceva în suflet, când, copil-călăreț, mă juca pe genunchii lui!
Baphomet? Baphomet!
Dar cine e Baphomet?
E simbolul tainic al străvechiului Ordin Secret al Templierilor. Cel-Mai-Străin, Străinul din obârșii, mai apropiat Templierilor decât apropierea însăși, de aceea rămas un zeu necunoscut.
Să fi fost baroneții Gladhill Templieri? Tot ce se poate. Unul sau altul dintre ei, de ce nu? Ceea ce susțin manuscrisele și zvonurile ajunse până la noi e absurd : anume că Baphomet ar fi « Demiurgul de Jos » – ierarhizări pedante ale decadentismului gnostic ! De ce ar fi atunci Baphomet Cel-cu Două-Capete ? Și de ce sunt eu cel căruia, în vis, îi cresc cele două capete ? Un adevăr e în toate acestea : eu, cel din urmă moștenitor al acestei stirpe englezești a Dee-ilor din Gladhill, eu mă aflu la « Capătul Zilelor Sângelui » !
Și simt nelămurit că sunt dispus să ascult, dacă Baphomet va binevoi să ia cuvântul…” (pp. 14-15)
Și din acest punct de pornire, în casa lui Müller vin, aduși – cum suntem lăsați să intuim – toate personajele care intră în viața sa, fie ca opozanți (Assya Chotokalugin, Lipotin), fie ca adjuvanți (Theodor Gardener, fostul coleg de facultate și doamna doctor Johanna Fromm, suplinind pentru o lună activitatea menajerei sale, ce își luase concediu). Timp de o lună atât Johann Müller, cât și Johanna Fromm – în care o recunoaște pe fosta soștie de-a doua a strămoșului John Dee – vor fi antrenați atât în aventuri prezente, prin cunoașterea prințesei armence Chotokalugin, apoi în cele două călătorii cu automobilul acesteia la cetatea Elsbethstein din Austria, cât și în veritabile reconstituiri simili-erotice ale trecutului lor conjugal, în postura soților John și Jane Dee. În așa zisa lună de miere a logodnei lor spirituale, eroul principal J. Müller și aleasa din zilele sale, Johanna Fromm, se comportă exact precum cuplul Adam și Eva, de-o puritate ce înlocuiește orice altceva. Însă conjugarea destinelor pe care le au este imposibilă, aici, pe pământ, deși îi așteaptă la sfârșit neprețuitul dar al aflării separate în apropierea luminii – în poziții diferite, cum îi spune Gardener la final :
“Și totuși, într-un colț al sufletului luminat de un nemaiîntâlnit soare, simt pulsând o durere abia lămurită : Jane ? S-o chem ? Am voie ? Știu că o pot chema… de când Elisabeth m-a pătruns, simt minunate, misterioase puteri încolțind în mine. Din umbra nostalgiei mele văd răsărind fața palidă, iubită a lui Jane…
Brusc, Gardener e lângă mine și-mi spune cu un reproș rece în glas:
- Nu ți-au fost de ajuns chinurile pricinuite de Îngerul de la Fereastra dinspre Apus?... Acum niciun înger nu-ți poate face vreun rău, însă nu tulbura echilibrul naturii !
- Jane… este… mă poate vedea ?
- Tu, frate, ai trecut pragul inițierii cu spatele, căci ți-este hărăzit să vii în ajutorul omenirii, ca noi toți, cei din lanț. De aceea, până la sfârșitul vremurilor vei putea vedea pământul, deoarece prin tine străbate, strălucitoare, puterea întreagă a vieții veșnice. Dar ce anume este această viață veșnică nu putem afla « noi cei din lanț », căci stăm cu spatele la acel abis de lumină, nepătruns, de-a pururi născător. Jane însă a călcat cu fața înainte pragul luminii eterne. Dacă ne vede ? Cine poate ști ?
- E fericită acolo ?
- Acolo ? Nicio definiție nu se potrivește pentru acel Ne-Ceva, pentru care noi folosim termenul eronat, derizoriu, de « viață veșnică! »... Fericită? Gardener îmi zâmbește: - Chiar m-ai întrebat serios?
Mi-e rușine.
Gardener continuă:
- Nici pe noi, palide răsfrângeri ale vieții veșnice, nu ne pot vedea sărmanele făpturi omenești, rătăcitoare în cercul vieții fără sfârșit! Iar noi cum am putea vedea ori presimți ceea ce ne este tot atât de aproape – la fel cum punctul matematic, nespațial, e apropiat și totuși insesizabil de depărtat de linie, de suprafața și de volumul în trei dimensiuni –, și anume: veșnicia tărâmului necunoscut, cu neputință de cunoscut, al dumnezeirii?! – Jane a luat drumul feminin, al sacrificiului. El duce acolo unde nu putem, nici nu dorim s-o urmăm: suntem alchimiști și rămânem aici, deoarece rostul nostru este de a opera transmutări. Ea însă, este pe drumul feminin, a evadat și din ființare, și din ne-ființare. De dragul tău s-a despuiat de tot ce are, de tot ce avea. De n-ar fi fost ea, nu te aflai aici.
- Oamenii nu… mă vor putea… Vedea ? întreb uimit ?” (pp. 327-328)
Intrat în lanțul (“vinculum”) celor Statornici, J. Müller a destrămat din jurul său ceața, amăgirea lumii. Spre deosebire de el, Lipotin (Mascee) alesese o cale întortocheată. Multă vreme, J. Müller crezuse că el este adevăratul grădinar sau gardian al destinului său. Neglijase vizita spectrală a lui Theodor Gardener. Lipotin este un personaj antagonic foarte bine reliefat, un fel de Mefistofel, care se pleacă fie în fața Isidei întunecate (a avatarului ei ultim, Assya Chotokalungin), fie în fața eroului principal. El nu ținuse nici cu unul, nici cu celălalt, ci cu cine se dovedea mai tare. Inițiatul Lipotin (Mascee) ar fi adevăratul conducător, din umbră, al conjurației Corbilor, de pe timpul lui John Lee. Agnostic prin excelență, în secolul al XX-lea va fi executat de secta budistă din Tibet, prin tăierea gâtului. Fantasticul romanului se observă în ipostaza sa vie ca și în cea spectrală: el pătrunde în casa protagonistului J. Müller, neghidându-i acestuia prin nimic intuirea cunoașterii de sine, pentru că-i oferă mereu pe tavă suferințe, cum ar fi caseta de Tula cu magicul cărbune (cristal), oglinda cu ramă venețiană, cartea descântecelor și vrăjilor, iar când deja e mort, cea mai afurisită metodă tibetană de ardere trupească în duh, Vajroli Tantra (sau Vajroli Mudra). Romancierul Gustav Meyrink ne lasă să deducem că Lipotin ar fi o întrupare a Necuratului, a lui Mefistofel în secolul XX. Chiar din această pricină, dacă acceptăm caracterul autobiografic al cărții, atunci Lipotin (Mascee) devine al doilea personaj viabil, aproape nefictiv, după proiecția auctorială din J. Müller. Lipotin (Mascee) este prototipul tuturor Încuiaților acestei lumi, al pretinșilor inițiați, sfătuitori. La un moment dat se spune despre el că ar fi reprezentat prin o mie de fețe. El e demonul cel mare al oglinzii cu ramă venețiană, care va fi spartă de către J. Müller în mii de fragmente și îi va pătrunde în trup, chinuindu-l sub înfățișarea obsedantă a Assyei Chatokalungin, ucisă înainte de Jane (Johanna), însă chemată fără voie mereu. Isaïs cea Neagră, un fel de voință schopenhauriană care-l corupe erotic spre final pe J. Müller, savantul ce se păstrase virgin până la o înaintată vârstă, câștigase lupta cu el, înainte chiar de-a fi născut, pentru că-l îngenunchease prin ritual satanic pe strămoșul său John Dee, arătându-i-se acestuia sub chipul reginei inimii lui, Elisabeth, exact cum o face în finalul romanului și în fața protagonistului actual, cu o față seducătoare și cu un spate gol, monstruos. Granatul lui Baphomet, ce plutește deasupra capului bărbatului îl face să presimtă brusc, în încinta apărată de Gardener și de toți iluminații spagiri și alchimiști ai tuturor timpurilor, că dublul Elisabetei celei Mari nu trebuie să-l năucească, momindu-l în afara zidului de incintă, spre moartea satanică. Pumnalul său și al lui Jane (“prețioasa moștenire a lui Hoël Dhat) care se înfipsese în pieptul Assyei Chatokalungin o făcuse și pe Isaïs, Erosul negru și răzbunător să piardă puterile acumulate, să sângereze, să putrezească în focurile iadului.

În locul acestei întunecate Isaïs, J. Müller o va descoperi și se va contopi cu lumina reginei Elisabeth, într-un final apoteotic:
“Îi văd deslușit privirea; directă, limpede, senină, calmă, adâncită într-a mea. Merg spre ea, Elisabeth, elan de cometă străbătând o orbită diferită... de milenii, poate de milioane de ani...
Sărace gânduri! Pildele umbrei-timp, ale murmurului apelor!
În sfârșit... În sfârșit simt, în fierbințeala de cometă, atingerea orbitelor… Elisabeth stă în fața mea, aproape, din ce în ce mai aproape… aproape… ochi în ochi... atât de aproape, încât devine invizibilă ochiului senzorial, invizibilă și pentru capul lui Baphomet... Știu cu toate fibrele, nervii, sentimentele, gândurile mele că cele două comete s-au întâlnit... s-au întrepătruns... Nu mai e nimic de căutat, nu mai e nimic de găsit… În regină sunt eu : copil, soț, tată, dintru început… Femeia nu mai e ! Nici bărbatul… așa cântă în mine vocile fericirii.” (p. 327)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!