agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5389 .



Teatrul alegoric de inspirație existențialistă al lui Marin Sorescu
eseu [ ]
“Iona”

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2011-05-31  |     | 



Elaborată de Marin Sorescu încă din anul 1965, “Iona” este o dramă în patru tablouri, o piesă alegorică despre viață, moarte și calea depășirii absurdității de a fi. Într-un fel, toată dramaturgia lui Sorescu este o replică la filosofia sartriană, inspirându-se direct din eseurile camusiene “Omul revoltat” și “Mitul lui Sisif”. Nihilismul, gândirea de-un raționalism dus până la absurd a lui Jean Paul Sartre nu l-au atras pe Marin Sorescu, pe când proza și eseistica lui Albert Camus l-au influențat în mod radical, astfel încât putem spune că teatrul său e o îmbinare a alegoricului, misticului și a existențialismului. Romanul “Trei dinți din față” are la bază chiar o revoltă interioară și o refulare a personajelor, tineri artiști și studenți, care n-ar vrea să nu părăsească o clădire în care visurile și libertatea deveniseră pentru autoritățile unui stat comunist bătătoare la ochi, de aceea eroul principal sinucigându-se în floarea vârstei înotând până la epuizare de la o cherhana înspre Marea Neagră. Acest subiect narativ, ulterior celui din “Iona”, are o mare legătură cu finalul piesei de teatru, după cum vom vedea. Tema absurdului existențial din “Trei dinți din față” își are o explicație plauzibilă în motivul literar al bărcii rămase după moartea simbolică a lui Iona, numai dacă vedem ca pe un întreg creația epică și dramaturgică a lui Sorescu.
Drama existențialistă “Iona” are trei personaje, pe eroul biblic Iona și pe doi pescari, personaje episodice, de fapt doi figuranți. Piesa de teatru a apărut în 1968, luând premiul Uniunii Scriitorilor, iar în anul 1974 a fost inclusă în volumul “Setea muntelui de sare”, alături de alte două piese celebre, jucate și în străinătate, “Matca” și “Paracliserul”. Dramaturgia lui Marin Sorescu stă sub zodia căutării libertății, a luptei dintre materie și spirit, ca un fel de luptă alegorică a lui Iacov cu Îngerul Domnului. Se caută o cale spirituală de ieșire victorioasă din labirintul unei existențe de multe ori absurdă, din cotidianul atât de anost de pe vremea regimului comunist, când oamenii erau îndoctrinați să nu creadă în Biserică și “alte supersiții”, iar intelectualii erau considerați mai prejos decât proletarii docili, deveniți instrumente ascultătoare ale partidului unic. Ironia și parodia sunt armele cu care Marin Sorescu radicalizează discursul dramatic în postmodernitate, făcând din replicile sclipitoare ale Irinei și Moșului din “Matca”, din cele ale lui Vlad Þepeș ori a femeilor revoltate din “Răceala” și “A treia țeapă” adevărate bijuterii expresive, zicale populare. Oralitatea discursivă este foarte pronunțată pentru că apar replici scurte, rapide, aproape ori chiar țărănești. Vorbirea personajelor este în dodii, enigmatică, cu deconspirări surprinzătoare, mărturisiri pline de candoare, exact cum ne obișnuise marele poet neomodernist Marin Sorescu în volumele de versuri intitulate “La lilieci”, în care a redat chiar vorbirea din satul său natal doljean, Bulzești.
Mergând la pescuit, profetul Iona își dă seama că ghinionul său îl urmărește continuu. În loc să prindă monstrul acvatic, peștele cel mare, el prinde numai “fâța”. De altfel, chitul sau balena care l-a înghițit pe Iona semnifică o cușcă, o închisoare din care eroul se teme că nu va mai scăpa niciodată și vrea să pară detașat de primejdia morții ce-l pândește la orice pas. El a luat cu sine, pentru propria siguranță și confort sufletesc, un acvariu, ca să vadă zbuciumul peștilor din el, care seamănă cu tensiunea sa trupească.
“Pentru că, de câte ori plec la pescuit, iau și acvariul. Când văd că e lată rău, am stat o zi întreagă degeaba, scot undița (o scoate)… și-o arunc în acvariu”.
Vorbele și gesturile lui Iona sunt ludice și autopersiflante. Se observă sarcasmul și autoironia, dar și meditația asupra unor situații-limită, nu doar asupra unor practici și obiceiuri cotidiene. Iona mediteză profund, însă cu mult simț al umorului, despre viață și moarte. Este folosit în mod stereotip monologul teatral, într-o formă inovatoare, discuția cu sine însuși, prin întrebări și răspunsuri date numai de Iona:
“- Ce mare bogată avem!
- Habar n-aveți câți pești mișună pe aici.
- (Curios) Cam câți?
- Dumnezeu știe: mulți.
- (Cu uimire) O sută?
- Mai mulți.
- Cam cât ar număra toată viața?
- Mai mulți.
- Atunci câți ar număra toată moartea?
- Poate, că moartea e foarte lungă.
- Ce moarte lungă avem! Dacă poți număra atâta bogăție… Ce mare bogată avem!”
Peștii sunt de fapt oamenii, iar marea ar fi viața. Antiteza dintre cei vii și cei morții îl face pe Iona să măsoare imaginativ tărâmul morții, care e mai larg, mai plin de pești decât cel al vieții. Își dă seama că oricând și el poate ajunge pe tărâmul de dincolo, dar tânjește după un interlocutor, pe care îl ia de multe ori și drept martor al dramei sale, acesta fiind deseori chiar Dumnezeu. Ca un veritabil intelectual el se gândește la instabilitatea lucrurilor și la caracterul trecător al existenței omenești, vrând să țină în frâu toate ideile, fluturii, lacrimile. Mărturisește că prin spunerea unor cuvinte el ar vrea să-și recupereze condiția umană și tinerețea pierdută. O vină de a-l fi ofensat prin indiferență pe Însuși Dumnezeu planează mereu în temnița acvatică, în burta uriașă a chitului biblic, care simbolizează ipostaza cea mai grotescă în care poate ajunge omul contemporan, de-a vedea și mirosi toate mizeriile unei întregi mări, a vieții pe pământ. Lupta cu moartea, de o amploare ce se apropie de subiectele epice ale legendelor, basmelor și baladelor din literatura orală este purtată la modul metafizic de către Iona, prin reflexii îndelungi legate de găsirea unei soluții salvatoare. Însă agerimea și eforturile de cogniție nu-l ajută prea mult pe eroul principal, din cauză că apa distruge în burta balenei prin circuitul ei dezordonat și cea mai nesemnificativă ordonare a obiectelor, marea fiind descrisă într-o năruire continuă, de parcă s-ar afla mereu în apropierea sfârșitului lumesc(a eshatonului) prin periclitarea vieții oricărui naufragiat. În ultimul act Iona este portretizat ca foarte îmbătrânit, semănând surprinzător cu un pustnic, după ce folosise mai înainte, și din disperare, chiar cuvinte arogante, încrâncenate. Dobândirea liniștii interioare survine chiar ca o lovituraă de teatru, ca o metanoia, o metamorfozare a tuturor gândurilor rele în gânduri curate. El invocă numele lui Dumnezeu după ce se ferise multă vreme să mai creadă în El, ca în poezia religioasă a lui Tudor Arghezi, adică în “Psalmii” modernității: “Noi oamenii doar atâta vrem, un exemplu de înviere – apoi ne vom duce liniștiți pe la casele noastre.” El spintică burta balenei, dar în loc de ieșire directă nimerește în altă burtă de balenă. Gestul se repetă și absurdul continuă, de parcă s-ar sugera faptul că existența umană ar fi un șir nesfârșit de burți, de înghițiri ale monștrilor. Iona consideră că omului îi scapă întotdeauna câte ceva, oricâtă experiență ar avea și de aceea “trebuie să ne naștem mereu”. Iona, cel care a pornit bine, bazându-se pe gândirea rațională, sfârșește tragic tocmai fiindcă a rătăcit drumul drept. Finalul dramei poate fi interpretat și ca un autosacrificiu, asemănător cu gestul eroului din “Paracliserul”, care-și își dă foc la haine vrând să afume toți pereții bisericii, sau cu acela al Irinei din “Matca”, susținându-și într-un sicriu pruncul abia născut pentru a nu fi luat de inundații. Spintecarea propriei burți de către Iona semnifică revolta unui intelectual prigonit de un destin și de nemiloasa conjunctură istorică, când se ivește miraculos în mijlocul mării o bancă – gest al Creatorului în zbaterea omenirii de-a lăsa urme după viața tensionată ca valurile unei furtuni pe mare.
“N-a făcut nimic bun în viața lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea.”



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!