Cum rezultă din referințele critice, scriitoarea Corina Cristea a fost trecută în dicționarele de literatură contemporană, cele ale scriitorilor români, ale romanului contemporan, într-o istorie a literaturii române și în alte scrieri și publicații cu referire la scriitori, roman și literatură. Și totuși, o recunoaștere cu adevărat consistentă a valorii acestei scriitoare nu cred că a fost făcută. Nu pentru că eu, un cititor oarecum întâmplător al romanului ,,Cartea din berjera aurită,, nu știam despre acest nume ci pentru că valoarea romanului este uimitoare.

Nu este o cauză anume pentru acest fapt și care trebuie găsită. Chiar romanul, prin tezele sale, demonstrează limitele firești dintre individ și o soartă individuală. Umbrele pe care le poate lăsa o soartă individuală, a unui artist în speță, în curentul timpului istoric sunt plăpânde și fugare. Mircea Cărtărescu, însuși, parcă înfigând un băț în acest vârtej al curgerii timpului, a creat, nu fără asiduitate și perseverență, o mică breșă în imaginea compactă și incertă, populară, devenind în ultimele două decenii, un ,,nume,,. A deveni un ,,nume,, din numele înscris pe coperțile unor cărți, presupune un dribling întortocheat al vieții, pe care unii îl fac iar alții nu îl fac. De ce? Este o mare de idei, sau chiar un ocean de idei, pentru a vorbi despre aceasta.

Mie mi se pare că cel mai important lucru pe care îl poate face un cititor, atunci când i s-a intins o carte din partea unui scriitor, este acela de a face un comentariu scris în urma lecturii. Primind niște litere scrise, răspunsul unei mulțumiri nu poate fi altfel decât în niște litere scrise. Nu este vorba predominant despre conținutul cărții sau despre tehnica scrierii, nu este vorba despre scriitor anume ci este vorba despre o relație pe care o face cartea acum, unui alt om, în afara celui care o scrie. Cartea îl reprezintă într-o măsură pe autor dar cel mai mult se reprezintă pe sine. Citind câteva rânduri scrise cărții, de către un terț, autorul reprezintă acum cartea, într-o relație nouă și răsplătitoare. Cred că aici este miezul de a privi spre o carte, după lectură, într-o formă scrisă.

Referitor la stilul de a scrie al Corinei Cristea, nu bănuiam că între scriitorii actuali români se regăsesc oameni atât de pricepuți în a cunoaște cele mai invizibile detalii ale firii umane, oameni care disting între un fir de păr și celălalt fir de păr, cu aceeași claritate ca și între a distinge între două masive muntoase. La citirea romanului Familia Thibault, a scriitorului franzez Roger Martin du Gard, am mai avut astfel de tresăriri de uimire, în fața forței de a comprima în detaliu volume mari de idei și de stări, altfel imposibil de descris. În acest roman, detaliul este un amestec între amănunt și întreg, între adevăr și minciună, între singur și împreună, între sensibil și nepăsare și încă între multe altele... Orice relație pe care o discută romanul, se strecoară de fapt în detaliile imaginilor, scrise cu o anume frumusețe literară.

O altă trăsătură interesantă a cărții este ideea de personaj principal. Pe întreaga derulare a acțiunii personajul principal este mereu sporadic și alunecător. Par a fi personaje principale, luate pe rând, toate destinele ce defilează cu viețile lor. Chiar dacă descendentul cavaler pare a conduce, prin amploarea prezenței sale, un clasament al personajelor principale, același cavaler este și o absență resimțită permanent.

Dialogul este, de asemenea, un loc în care scriitoarea se găsește la ea acasă. Eu, ca și ardelean, am găsit o forță completă a vorbei din acest grai, utilizată în carte. Sunt câteva pasaje, în care dialogul este adus la frumusețe. Cum, de asemenea, simțul mirosului este prezent în cele mai variate moduri.

Este nevoie să scriu un rând și despre berjeră. ,,Berjera,, este, cuvânt pe care nu îl cunoscusem înainte de a citi cartea, un simbol al unei epoci boierești târzii, acel scaun, fotoliu, jilț în care era posibil confortul unei ascunderi în cultura lecturii.

Unele idei ale cărți sunt mari. O astfel de idee este cea a îngropatului perechii umane, a îngropatului împreună, în sensul unui același loc.

Sinceritatea de a spune și de a scrie este organică, ridicând cartea la nivelul unei iubiri pentru arta scrisului, mai mult decât a unei pasiuni.


Romanul ,,Cartea din berjera aurită,, devine, dacă am vorbi despre performanțele oricărui scriitor, o frumoasă împlinire a unei cariere scriitoricești.