“Vă mulțumim tovarășe Nicolae Ceausescu, cântăm pentru partid, pentru dumneavoastră, și știm că sărbatorindu-vă pe dumneavoastră sărbatorim poporul nostru, partidul nostru, libertatea noastră si șansa noastră”.
(poetul A. Păunescu, în revista „Flacăra” din 15.03.1980)



Au trecut 15 ani, de când, văzându-ne scăpați de un ”paradis” și o „Epocă de Aur” pe care nu ni le-am dorit, traumatizați în urma încercărilor de a realiza „omul nou” și mai grav, descurajați în orice tentativă de a gândi altfel dacât „linia de partid”- și parcă nu ne mai revenim din coșmarul în care am trăit. Acest coșmar cu siguranță a lăsat sechele în universul cultural al neamului nostru, sechele care de altfel au format și anumite „deprinderi” și „apucături” cu efecte negative printre oamenii care se doresc a fi mentori ai tinerelor generații.
Orice putere politică de tip dictatorial nu numai că nu are capacitatea de a seduce printr-un program ideologic bine argumentat, ci atentează la libera exprimare a sentimentelor , forțând direcțile de gândire și considerând că numai așa poate găsi o bază în demersul ei. Interesant este faptul că s-a acceptat cu destul de puține excepții o stare de falsă bunăstare ignorând-se voit și cu bună știiință, dar și de frică starea reală de lucruri.
Primul pas în demonstrarea „superiorității” noului regim politic a fost acela de a distruge orice încercare de opoziție, liderii politici dar și intelectualii de „dreapta” au fost rapid anihilați. Astfel că o închisoare dintr-un colț al țării își va câștiga tristul renume de a „găzdui” printre alții și pe Iuliu Maniu și pe marele istoric Gheorghe Brătianu; alți intelectuali de mare marcă care prevăzuseră ceea ce avea să se întâmple s-au autoexilat în țări din Vestul Europei, printre ei amintim pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu și Emil Cioran.
Comunismul este vinovat mai ales pentru o metodă inumană numită „reeducare” prin care mii de intelectuali, studenți, elevi, țărani și chiar muncitori au intrat fără voia lor într-un „program” de „demascare” a burgheziei și imperialismului (sau a tot ceea ce era occidental). Cele mai „blânde metode” și torturi fizice utilizate erau :

- interogatoriile de noapte – uneori acestea se succedau săptămâni în șir, anchetatului fiindu-i interzis somnul în timpul zilei dar și noaptea;
- metoda convingerii- în care anchetatorul încerca să-l determine pe anchetat să semneze declarația dorită cu argumentul că nu are sens ă se opună partidului (acceptarea este spre binele lui);
- injuria grosolană- folosită mai ales în cazul anchetaților obișnuiți cu respectul și autoritatea calor din jur (intelectuali, ofițeri, preoți);
- atacul prin contrast psihologic- după anchetatorul care juca rolul ”durului” urma un altul care se ipostazia în „binefăcătorul” anchetatului ;
- umilirea și intimidarea- în funcție de sexul, profesia, situația familială a anchetatului, se folosea orice procedeu capabil să-l aducă pe acesta în stare de anxietate și de șoc;
- promisiunile mincinoase și jocul cu atașamentul față de cei dragi și apropiați – în acest spațiu special, și anchetatorii ssi anchetații știau că „dușmanul omului este familia sa”. „Dacă nu cooperezi , îți vom strivi și familia”, era una dintre amenințările curente și de efect;
-depășirea pragurilor senzoriale absolute- se folosea ținerea acuzatului într-o lumină orbitoare, „procedee sonore”, metoda gâdilatului la tălpi cu o pană, etc.
-obligarea anchetatului de a sta în poziții dureroase și umilitoare, frustrarea de de apă, somn, sau aer;
-ancheta pe „bandă rulantă” sau în „ture”-anchetatorii se succedau fără întrerupere, timp în care anchetatul era continuu privat de somn și hărțuit;
-carcerele- foarte calde, foartereci sau foarte strâmte, ori populate cu viețuitoare care inspiră groaza sau scârba (șobolani, ploșnițe, târâtoare);
-manejul- adică plimbarea anchetatului în cerc, In jurul gardianului care Il lovește cănd încearcă să modifice ritmul impus sau să se oprească, forma extremă a procedeului era “ manejul în pielea goală”;
-bătaia care nu lasă urme (în formă extremă , bătaia la testicule ) și alte diferite forme de tortură fizică (smulgerea unghilor, stingerea țigării pe piele , “zăbala”, “frigarea”, bătutul la tălpi, cămașa de forță, fractura coloanei vertebrale…)
Combinate sau utilizate peste pragul suportabilului, asemenea metode duc întotdeauna la rezultatul scontat.
Metodele prezentate mai sus au fost descrise mai pe larg de unul ce a suferit în închisorile comuniste și a câștigat premiul Nobel și anume Alexandr Soljenițîn în cartea “Arhipelagul Gulag” și sintetizate la noi de către Lavinia Betea ; regimul communist ce abia se instaurase la București din exces de zel a urmat rapid “îndrumările” ce veneau de la Moscova și au pornit o prigoană asupra tuturora ce nu pactizau și nu aderau la noul regim. Drept urmare s-a încercat anihilarea oricărei urme de rezistență și promovarea celor care, deși nu aveau pregătire în posturile propuse erau fideli puterii.
Desigur că cel mai mare pericol îl reprezentau intelectualii ce nu puteau fi părtași unei asemenea fărădelegi însă unii au fost “convinși” despre “binefacerile” noului regim și despre marile relizări proletare. Un exemplu grăitor îl constitue marele profesor de teologie și “gândirist” Nichifor Crainic și în atitudinea sa față de Emil Cioran . Dacă în 1937 spunea că la “începuturile sale l-a tipărit și încurajt” fiind “foarte simpatic și suferind mult în spirit”, N. Crainic iși va schimba drastic atitudinea după ce va cunoaște chinurile închisorii (Răzvan Codrescu povestește că fiind un gurmand fără leac, Crainic l-ar fi negat pe Dumnezeu în închisoare pentru un blid de fasole, colegii de detenție l-ar fi întrebat de ce a făcut acest lucru, la care Crainic ar fi răspuns: “ E drept că am le-am spus că nu cred în Dumnezeu, dar am pus virgulă după negație și a rezultat o exclamație : NU , Cred în Dumnezeu; totuși tovarășii de celulă nu l-au mai crezut ), astfel că în 1962 colaborând cu revista “Glasul Patriei”, la rubrica “Trădători și Renegați” Cioran e descris ca unul ce face parte din “șleahta detractorilor trădători și renegați care s-au lepădat de țara românească pe care astăzi încearcă să o împroaște cu noroi” și mai ales e catalogat ca având un “dispreț cinic” față de poporul roman; desigur că articolul se încheia după indicațiile partidului cu o laudă ce sfida realitatea cruntă și suferința co-naționalilor : “Prin revolția de la 23 august 1944, In fruntea căreia s-a aflat eroica clasă muncitoare română și care a adus țarii eliberarea de sub jugul reacționar al burgheziei și al dictaturii fasciste, masele muncitoare din România și-au dovedit uriașa capacitate organizatoare și transformatoare, (…) Intr-o epocă în care poporul român, electrizat de energia revolționară, creeză într-un singur deceniu căt au creat alte popoare în sute de ani, ieșirea lui E. Cioran nu e numai un act de renegare degenerată, nu e numai un act de nerușinată calomie , dar și un act de demență și de imbecilitate intelectuală .”
Mulți au fost aceia care au fost nevoiți să-și reconsidere propriile păreri sau cum spune Lucian Blaga că „profesorii trebuie să-și suspende activitatea cerebrală proprie și că trebuie să încerce imposibilul,să gândească cu creierul ”. Efectele comunismului asupra culturii au fost dezastruoase, iar metodele folosite au arătat că cei care le foloseau nu aveau capacitetea intelectuală pentru a face față unei dezbateri oneste și transparente, intimidarea, șantajul, bătaia, închisoarea au fost procedee ce nu au făcut altceva decât să nască o antipatie ascunsă tot mai accentuată și care a dus în final la prăbușirea sistemului și arătând tuturor că proletcultismul nu este o cultură dorită, dar nici substanțială.
Metodele folosite și-au atins totuși la timpul lor câteva obiective, printre acestea „strângerea rândurilor” în jurul partidului, subminarea celor care opuneau rezistență, iar una dintre cele mai grave consecințe a fost susținerea și promovarea cultului personalității. Oricine avea pretenții literare sau voia să aibă o activitate scriitoricească trebuia să-și „demonstreze” talentul personal prin alcătuirea a tot felul de comuneri în care să-și exprime atașamentul față de liderul charismatic, „geniul Carpaților” , realizările acestuia și ale partidului (cu care aproape că se identifica ), precum și utilizarea aproape în exces a „ clasicilor marxiști”.
O metodă inedită și considerată a fi foarte eficace a fost aceea a „reeducării” prin muncă forțată , de care „beneficia” o categorie aparte și anume: studenții, intelectualii, foștii opozanți politici, sau „dușmanii de clasă”. Se considera că: cu cât era munca depusă mai grea, cu atât era mai „reușită” reeducarea, de aceea se alegeau locații cât mai diverse și cât mai istovitoare: construcția de uzine, baraje, diguri, canale ( canalul Dunăre-Marea Neagră ), furnale, căi ferate, lucrări de irigații, construcții de drumuri, „șantierele patriotice” pentru tineret (Salva-Vișeu, Bumbești, Lizeveni), locuri unde începuse sa se elimine mila, înțelegera și grija prietenească.
Însă cel mai cumplit și tragic eveniment de „reeeducare” a fost cel petrecut la Pitești care a fost o imensă provocare adusă intelectualității și studențimii. Geneza și efectele fenomenului nu sunt nici astăzi pe deplin elucidate, dar din memorialistica și documentele vremii rezultă că în primăvara anului 1949, Eugen Þurcanu, fost student al Facultății de Drept din Iași, a fost închis în penitenciarul Suceava pentru a ispăși o condamnare de 7 ani pentru participarea legionară din 1941. Nimic nu ar putea părea aici ca fiind neobișnuit, însă acesta este unul dintre promotorii aplicării faptului de „reeducare”; astfel că împreună cu alți colegi de detenție, foști legionari, înființează Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste (ODCC), ce urmărea conform declaraților date „a se prezenta în fața organelor de anchetă ca reeeducați, și a se elibera din închisoare înaintea condamnării definitive”. În memoriile adresate MAI și CC al PCR, membrii ODCC înfățișau acțiunea ca fiind inițiată de ei cu motivații concordând cu ideologia comunistă, drept urmare ei au fost tranaferați în luna aprilie 1949 la penitenciarul Pitești unde au putut aplica după voie „înaltele” învățături și frumoasele „deprinderi” cu care au fost învățăți. În consta fenomenul „reeducării”- varianta Pitești ? „Filosofia” celor de la Pitești era simplă și ușor de „învățat”: noii veniți erau introduși în celule în care existau deja „reeducați” (ei neștiind acest lucru), iar după un timp de acomodare în care își făceau și „prieteni” printre colegii de suferință urma momentul culminant: după câteva bătăi inițiate fără motiv și pe neașteptate chiar de colegii de celulă (în care fiecare „reeducat” îl lovea tocmai pe cel pe care îl crezuse a fi prietenul lui – moment care era deosebit de șocant pentru cel venit), urma scrierea „demascării” . „Demascarea” era de fapt o etapă de depersonalizare ce viza anihilarea tuturor convingerilor și valorilor moral-sociale și pregătirea pentru însușirea ideologiei și practicilor comuniste.
O altă metodă, poate mai periculoasă decât cea precedentă a fost coruperea și demonetizarea sistemului universitar și asta pentru că sistemul comunist a dezvoltat un întrg ansamblu de instituții și organisme menite să conducă la rapida și eficienta îndoctrinare a cetățenilor, la răspândirea și consolidarea miturilor ideologice ale așa-zisului „socialism științific”. Între aceste instituții Academia „Ștefan Gheorghiu” a jucat un rol capital constituind pivotul întrgii acțiuni de subjugare intelectuală practicată de regim. Trebuie amintit faptul că așa numita „Academie”, nu a fost altceva decât o școală de partid, un focar de propagandă comunistă și nu are nimic de a face cu valorile îndeobște atribuite activităților academice . Exista ideea fixă a necesității întăririi vigilenței ideologice, iar sub îndrumarea unor profesori de formație pur stanilistă ( Iosif Chișinevski, Leonte Răutu, Mihai Roller, Pavel Þugui, ș. a.) școala devenea un veritabil seminar iezuitic, un univers închis în care partidul putea să opereze în liniște la operațile de selecție a cadrelor. Studenții erau recrutați după faimoasele selecții de dosar și erau încarajați să se manifeste cât mai activ ca suporteri ai liniei oficiale de partid pentru a face față diferitelor funcții pe care le vor ocupa în nomenklatura comunistă .
Mai exista și „Școala Superioară de Stiințe Sociale A. A. Jdanov”, destinată să pregătească pe viitorii propagandiști ai partidului comunist, însă acordarea doctaratului în sociologie și științe politice era rezervat Academiei „Ștefan Gheorghiu”, ca și calificarea în profesia de ziarist ce era acordată tot de omnipotenta instituție.
*
* *

Concluzia este aceea că regimul comunist și-a dovedit cu prisosință nefasta prezență nu numai în viața culturală dar și în toate celelalte domenii de activitate, metodele brutale folosite, de multe ori foarte eficiente, au dovedit că pe termen mediu și lung ele nu dau rezultatele scontate, însă urmările au rămas până în zilele noastre.
Cine își uită trecutul riscă să-l retrăiască, spunea un cunoscut autor, de aceea avem datoria morală nu numai de a analiza ceea ce s-a petrecut în trecut, dar și de a încerca să învățăm din greșelile trecutului pentru a nu le repeta. Este imperios necesar ca pe viitor orice tentativă de a folosi metodele de „convingere” comuniste să fie sesizată, iar cei în cauză să fie determinați la a participa și asista la un dialog sincer și democratic.




1 Lucian Boia, Mitologia științifică a comunismului, traducere din limba franceză de autor, editura Humanitas, București, 1999, p. 6, sqq.
2 Alexander Soljenițîn, Arhipelagul Gulag, vol. I, traducere din limba rusă de N. Iliescu, I. Covaci, postfață de Alexandru Paleologu, editura Univers, București, 1997,pp.30-38.
3 Ioan Bărdaș, Calvarul Aiudului, cuvânt înainte de Ana Blandiana, editura Anastasia, București, 1999, p.29, passim.
4 Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, editura Humanitas, București, 1990, p. 22, sqq,
5 Lavinia Betea, Psihologie politică, individ, lider, mulțime, în regimul comunist, editura Polirom, Iași, 2001, p.170, sq.
6 Ibidem, pp.174-178.
7 Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, editura Scara, București, 2001, p. 10, passim.
8 Doina Jela, Spovedania unui fost torționar, editura Humanitas, București, 2002, p. 12, passim.
9 Alexander Soljenițîn, op. cit., pp.32-50.
10 Lavinia Betea, op. cit., p. 170.
11 Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, editura Alfa, București, 1998, p. 23
12 ***, Pro & contra Emil Cioran – între idolatrie și pamflet, editura Humanitas, București, 1998, p. 80, sq. Cronică apărută în revista Gândirea,an XVI, nr. 2, februarie 1937, pp. 93-95 (rubrica Cronica măruntă ).
13 O abordare mai detaliată a situației se găsește în postfața volumului “Dostoievski și creștinismul rus” de Nichifor Crainic, semnată de Răzvan Codrescu.
14 ***, Pro & contra Emil Cioran – între idolatrie și pamflet, op. cit., p. 224.
15 Lavinia Betea, op. cit., p. 196
16 Vladimir Tismăneanu, op. cit. p. 142, passim
17 Jela, Doina, Spovedania unui fost torționar, editura Humanitas, București, 2002,
18 Virgil Ierunca, op. cit. p. 54
19 ibidem, p. 55, sqq.
20 Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, editura Alfa, București, 1998, p. 88, sqq.
21 Lavinia Betea, op. cit., p.132.
22 Doina Jela , Spovedania unui fost torționar, editura Humanitas, București, 2002, p 182. Lucrurile nu se opreau doar aici, chiar și cei care erau condamnați pentru fapte civile erau îndemnați să se manifeste ca suporteri ai regimului, ei beneficiind de oarecari înlesniri față de cei condamnați politic. Cazul prezentat de Doina Jela este grăitor în această privință.