Toți, care mai de care, ne-am vrea în primul rând,
Ne-am vrea și cu stea-n frunte, ori vreun conducător,
Numai că existența ne cerne rând pe rând
Și ne așează-n locul deloc întâmplător

Pentru că toată viața, deși e-un beneficiu,
Este alcătuită din clipe și trăiri
Care ne cer să facem tot timpul sacrificiu
De vrem să se transforme visele-n împliniri

Numai că sacrificiul, cinstea și competența
Mereu sunt întrecute de-acele desemnări
În spatele cărora aflăm obediența
A celor au banii și fac mobilizări

Și-atunci ce rost mai are ca să mai crezi în vise
Ce vor rămâne vise și peste ani și ani
Fiindcă oriunde-ai merge porțile sunt închise
Care se vor deschide cu card-ul plin de bani

Pentru că ierarhia nu este ierarhie
Decât pentru aceia cu bani și cu avere
Ce nu văd în cultură oaza de bogăție
La care cei cu suflet încearcă să mai spere

Dar cei ce pierd și visul cum și-au pierdut speranța
Cei plini de har și harnici încet se resemnează
Că se devalizează munca și performanța
În timp ce sunt la modă acei care fentează

Și-atunci te-ntrebi nesigur și plin de-ngrijorare
Ce rost mai are viața într-o societate
Unde evaziunea este „cucoană mare”
Și unde nu există ideea de dreptate?