Ceru-mbrățișă Pământul,
Hăt, în zări, cât mai departe!
Martor unic, numai vântul,
Că-i pândi. Tăcut, pe-o parte,
Cu emoții a privit,
Și-n trei lumi a răspândit,
Sus, în cer, la pământeni,
Printre ape, până ieri!

În mătăsuri transparente,
Se scurse spre bălți albastre.
Delicat, cu mișcari lente,
Lovi pe-un măceș în coaste,
Și șopti printre suspine:
-Ia ascultă-mă vecine,
Ceru-n zori, a-mbrățișat
Pământul pân' a vibrat!

Măceșul se rezemase
De un gard cu leațuri rupte.
Se-ncruntă și se mirase,
Cu ochii spre văi abrupte,
Strigase din răsputeri,
Tresăltând bogații meri,
Ce-și coceau fructele-n soare:
-Am o veste uimitoare!

Porumbița cu perechea,
Ciugulindu-și fin, penajul,
Au tras și ei cu urechea.
Musca, cum facea menajul,
Cu ochii ieșiți din cap,
De mirare n-a văzut,
Pe un cuc ce făcu: "hap!"
Și în gușă i-a căzut!

Și în trei ore jumatate,
Cât vântul se vânzolise,
Peste codri, munți și ape,
Vestea-n iureș răspândise!
Eu stând pe un butucel,
Iscodii Pamântu-ndat':
-E real, ori stârni el?
-Da, Cerul m-a-mbrățișat!