Câmpul iar a-ngenuncheat
Peste ierburile toamnei.
Pe strai i s-au aninat
Ciulini și scaieții doamnei,
Dar el șade nemișcat,
Șoptind rugi ca în păcat.

Poate se teme de nori
Că îi udă mustăcioara.
Și de nopți ce-i dau fiori,
Cu nuanțe ca și cioara.
De brumi ce-l vor înăspri...
Nimeni nu-l va mai iubi!

Peste perișoru-i rar,
O țicnită de vântoasă,
L-a zbârlit, tiii, ce hilar!
Fadă, rece, nemiloasă,
Și îi smulse smocuri mici,
Nu-i nici câmp, dar nici arici!

Și în urmă cu un ceas,
Patru grauri ca sultanii,
Văzându-l cum a rămas,
L-au confundat cu golanii:
-Ia uitați ce zdrențuit,
Parcă-i ieșit la cerșit!

L-a străpuns ca un cuțit
Acest soi de ironie.
Nu a ripostat. Subit,
Dup-o vreme, la chindie,
Ceru-n doliu s-a-mbrăcat,
Și ploi repezi a vărsat.

Câmpu-n rugă a rămas!
Ud, pe chip cu o grimasă,
Ca un cățel de pripas,
Stă-n vâltoare. N-are casă!
Iar în zori, din cap, în poale,
Era doar o tină moale!