Nu aș vrea să calc în oale
Cum călca vestitul Rică,
Rică…al lui Caragiale,
Ce-o iubea pe Zița, cică!

Aș face un exercițiu
De trădare sau credință,
Dar nu e decât un vițiu
Ce mi-ar sta pe conștiință

Prefer să trăiesc doar starea
De beție princiară,
Gustând, precum guști tu sarea
Pusă-n toate, bunăoară,

Să-ți admir pasul minune,
Prin Sinaia când colinzi
Străzile cu multă lume,
Fudulindu-te-n oglinzi.

Firele de păr-inele,
Convertite-n castaniu,
Ispitesc priviri rebele
Ce mă-nțeapă cenușiu.

Sânii hoți, neancorați
În modernele matrițe,
Stau cuminți și parfumați
Ca trifoiul pe căpițe.

Inima pe dor cusută,
Ochi de vis și plin de șic,
Îmi strecoară-n piept cucută
Împietrindu-mă un pic.

Dac-aș fi Marchizul Sade
Bucuros în iad m-aș duce,
Dar mi-e frică să nu cad
În păcatul cel mai dulce.

Paradoxul existenței
Nu l-a dezlegat Pascal,
Neplăcutul penitenței
M-a scăpat de amoral.

Așa că, m-opresc acum
Și te las pe tine, dragă,
Să decizi pe care drum
S-o apuc, că nu-i de șagă.

Pân-atunci visez la tine,
La al părului vârtej,
La picioarele-ți feline
Încălțate-n cizme bej.

Mi-ar plăcea să fac avere,
Ca un indian pe Gange,
Să-ți pun aur, în tăcere,
Pe frumoasele-ți falange.

Sunt convins că vei decide
Să trăim o tinerețe
Fără gesturi insipide
Întâlnite la ospețe.

Ce-i plăcut, frumos, curat
Să ne fie în avere,
Să iubim, că nu-i păcat
Când și Cel de Sus ne-o cere.

De plictis să fim feriți
Ca de-o stare perturbată,
Să fim singurii iubiți
Pe o plajă-nchiriată.

Lumea noastră să fim noi,
Și în ea să clădim marea,
Să fim unul în cei doi,
Androgin ce umple zarea.

Þi-aș picta zâmbetul larg,
Când îmi stai în spuma mării,
Cu ocheade ce se sparg
De nemărginirea zării,

Marea, leagăn și fereastră,
Ne va-nchide-ntr-un neant
Cu o liniște albastră
Pe amor apetisant.

Rătăciți între idei,
Veșnic vom hălădui
Printre florile de tei
Între care-om-ameți.

Și gustând, cum se cuvine,
O licoare-ntr-un cristal,
Vom plonja în stări vecine
Infinitului astral.