Aici...
mi-am aruncat ancorele de timp,
pe cel mai tare pietriș,
printre cele mai frumoase piscuri;
un munte făcut pentru soare și stele!
Cu brațe de fier și priviri de răpitor
am mascat fără emoții armamentul,
dar gândit, oricând la-ndemână!
Vremurile... m-au făcut cu acoperiș,
apoi sub el a venit o femeie... copiii.
Am semănat, cosit, am cules, împreună.
M-au învățat să mă joc cu ei.
Războinicul din mine se domolise bolnav
și murise îngenunchiat cu zilele-n mână,
între gânduri simple și dragi,
ca un dezertor mincinos fără război!
De lancea războiului nu mai eram sigur.
Un pumnal moștenire, îl țineam amintire.
Mâine, preotul o să-mi boteze copilul.
Vin avem destul și tăiem și mielul.
M-am obișnuit așa, într-un greu drag.
Bătrânii locului aveau niște vorbe,
pentru această continuă rostogolire,
zvârcolire-nvoită între viață și noapte.
Ei spuneau:
că-i bună „Sfânta Iubire”.