Coboară-ncet un dor din vârful unui munte,
Cu mult argint în păr, venit din alte timpuri,
Părea un veșnic pustnic sătul de-atâtea lupte,
Încoronat de versuri și-armatele de gânduri.

Și-a coborât ca valul în marea lui de flori,
Cu multe vieți în urmă, crăiasa de coral,
Ardea-n focul logodnei, cu ochii iertători,
Și au baut iubirea, aici, din Sfântul Graal.

Și doar o sfântă viață au mai trăit pe lunci,
Timpul gelos creștea pe cer, fără măsură,
Și pizmuiți de îngeri, sfințiți încă de-atunci,
E prefacută-n piatră de-o blestemată gură.

De-atuncea el străbate câmpia Mării-albastre
Și sapă prin profunduri, prin ruinate ziduri,
În noapte, la ferestre, se răzvrătește-n glastre,
Stârnind furtuni de dor cu-aripile de fluturi.

Și te-a găsit, Micuțo, în corp de Cosânzeană,
Neascultător de lege și nici de vreo poruncă,
Și ești a lui în versuri, frumoasă pământeană,
Să nu mai bată cerul iubirea voastră-adâncă.