De val, un pescăruș purtat ca o epavă,
S-a scufundat pe țărm cu aripa-i rănită
Și prea milos nisipul din clipa sa firavă,
În brațe îl cuprinde, căci marea-i obosită.

O vreme-n el, sfioasă, l-a prins în rădăcină
Și l-a-nvățat să-i fie un loc pentru închin,
I-a dat un țărm de aur și Marea sa fântână
Și pescărușul crește înalt cât un măslin.

Și-n fiecare toamnă el pierde-o pană albă,
Ce cade și se-ndreaptă, pe jos, în palma mea
Și bea cu sete mare cerneala mea la halbă
Și-ntins pe foaia caldă, de tine-mi povestea.

Și din iubirea toată ce n-are-o denumire,
Eu am aflat că-n noi tu încă mai exiști,
Din norii ce treceau pe-a lui destăinuire,
I-au preschimbat în lacrimi nebunii alchimiști.

Și îmi spunea de lume și de a lor furtună,
Că te-a lovit cu vorbe purtându-te-n abis,
El a ramas cu cerul, tu fără noapte bună,
Tu-n lanțuri de durere, el fără nici un vis.

De-atuncea amândoi bem din aceeași halbă,
Te scriem în poeme ce te-amintesc mereu
Și-i retrăiesc durerea pe- aceeași foaie albă,
C-am fost în altă viață un pescăruș și eu.