Ești născut să-nfrunți primejdii în urcarea către cer,
Ce-ar fi viața fără ele,doar o luptă ne-ncepută,
Prin capcanele întinse ești un simplu pasager
Pentru tine viața este o puternică redută.
Te-ai născut între primejdii că sunt rostul vieții tale,
Le-ai avut mereu în preajmă și alese pe măsură,
Că se leagă una de-alta și mereu îți stau în cale
Ești oricând cu ele-n luptă și strivește-le cu ură.


Ești mereu în suferință ca o toamnă mohorâtă,
Parcă-ai vrea să tragi perdeaua pe ferestrele închise,
Dar mai speri că poate ziua ar putea să-ți mai aducă
O mulțime de iluzii legănate-n pat de vise.
Nici nu-ntrebi care-ar fi rostul altui maldăr de iluzii
Când pe altele,de-aiurea,le-ai lăsat plăpânde-n ger
Să sfârșească ne-mplinite ,nopțile umplând cu ele,
Ești născut să-nfrunți primejdii în urcarea către cer.


Peste toate e-o tăcere,doară ploaia plânge-n vânt,
În destinul tău de-o vreme mai nimic nu se încheagă,
Numai zile tot mai triste peste care noaptea rece
Se așterne ca o pâclă nedorind să te-nțeleagă.
Te întrebi de ce trăirea ți-o dorești nepământeană,
Dacă paradoxu-n taină face-o pânză nevăzută,
Peste care îți așează doar primejdii și capcane,
Ce-ar fi viața fără ele,doar o luptă ne-ncepută.

Și privind peste întinderi vezi pădurea coborâtă
Care curge peste dealuri și din ochi, încet, o pierzi,
Că se pierde-n ceața deasă ca o mare adormită
Cu corăbii care-n larguri doar catargele le vezi.
Deslușești în depărtare munți cu crestele albite
Prinse în încremenirea unui val cuprins de ger,
Peste tot plutesc primejdii care vor să-ți fie-alături,
Prin capcanele întinse ești un simplu pasager.

Peste-o cruce unde plopii plâng pe un uitat mormânt,
Nimeni nu-și mai amintește ce primejdii a învins,
Doar o umbră-a unei păsări peste crucea udă trece
Ca să-i mângâie tăcerea somnului de necuprins.
Nici măcar eternitatea nu-i mai știe al lui nume,
Că din crucea-i putrezită e-o rostire veșnic mută,
Parcă simți cum nerostirea îți patrunde-adânc în suflet
Pentru tine viața este o puternică redută.

Prin biserici numai sfinții se-ngriiesc de cele sfinte,
De treci pragul simți mirosul de tămâie și de mir,
Îți lipești de ziduri trupul și în gând ai vrea să urce
Să se-așeze lângă sfinții coborâți prin cimitir.
Înțelegi că vremea-n care ai crezut că ești un munte
Se sfârșește într-o clipă ,ca o floare de petale
Și ce lung îți pare drumul întrebărilor mărunte,
Te-ai născut între primejdii că sunt rostul vieții tale.

Coborând din tencuiala scorojită,veșnic udă,
Pe pereți nu-ți-era locul și-ai trecut printre cei vii,
Chiar de-i tristă orice noapte,bucuria este taina
Să vezi Luna cum răsare și luceferii târzii.
Un cuvânt care te-apasă îl rostești că vrei să lege
O iluzie de alta ,care-ți stă de mult în gură,
Închegându-le în gânduri te simți liber în primedii,
Le-ai avut mereu în preajmă și alese pe măsură.

Spui în șoaptă-o rugăciune pentru-aducere aminte,
Anotimpuri fără milă ca un fluviu curg spre mare,
Nu găsești în tine calea să eviți a lor atingeri
Și-n pustiul de iluzii simți că moartea e eroare.
Ai puterea să-ți duci gândul și să crezi în retrăire
Și să treci peste primejdii în ovații și urale,
Te-ai hrănit doar cu iluzii înghițite de capcane,
Că se leaga una de-alta și mereu îți stau în cale.

Prin lumina care intră prin vitralii ,rece,nudă,
Crește-n tine doar speranța că-ntr-o ultimă trăire,
Ai să uiți acele gânduri ,care te-au trădat o vreme
Și-au uitat ca să rostească versul tău în nemurire.
Când privești mereu în urmă, vezi o urmă fără sens,
Umbra care-o plimbi cu tine ,eul tău nu-l mai îndură,
Vezi primejdii la tot pasul care vor să te strivească,
Ești oricând cu ele-n luptă și strivește-le cu ură.

Ești mereu în suferință ca o toamnă mohorâtă,
Peste toate e-o tăcere,doară ploaia plânge-n vânt
Și privind peste întinderi vezi pădurea coborâtă
Peste-o cruce unde plopii plâng pe un uitat mormânt.
Prin biserici numai sfinții se-ngrijesc de cele sfinte,
Coborâți din tencuiala scorojită,veșnic udă,
Spui în șoaptă-o rugăciune de aducere aminte
Prin lumina care intră prin vitralii,rece,nudă.

Ești în luptă cu primejdii și strivește-le cu ură,
Că se leagă una de-alta și mereu îți stau în cale,
Le-ai avut mereu în preajmă și alese pe măsură,
Te-ai născut să treci prin ele că sunt rostul vieții tale.
Pentru tine viața este o puternică redută,
Prin capcanele întinse ești un simplu pasager,
Ce-ar fi viața fără ele,doar o luptă ne-ncepută,
Ești născut să-nfrunți primejdii în urcarea către cer.

Prin lumina care intră prin vitralii,rece,nudă,
Spui în șoaptă-o rugăciune de aducere aminte,
Coborâți din tencuiala scorojită,veșnic udă,
Prin biserici numai sfinții se-ngrijesc de cele sfinte.
Peste-o cruce unde plopii plâng pe un uitat mormânt
Și privind peste întinderi vezi pădurea coborâtă,
Peste toate e-o tăcere,doară ploaia plânge-n vânt,
Ești mereu în suferință ca o toamnă mohorâtă.




George Nica