blocul nostru e văruit în vocea administratorului
nu vă fie teamă că nu l-ați recunoaște bântuie și ziua și noaptea pe coridoarele
a la kafka – internat / garnizoană / spital –
când are migrenă
își fixează fesul de lună cu un ciorap rămas probabil de la vreo chiriașă
căreia pantofii de duzină i-au scos în talpă un cui
așa cred
cuvintele îi miros a sânge uscat și a parfum de mosc
și deseori îi rămân bucăți de piele pe mânerul liftului
ai spune că tocmai a terminat de lins o bombonieră ținută la căldură

dacă veniți
nu uitați să intrați prin față
în spate se țin gunoaiele iar vechile metehne dispar cu greu
nu veți scăpa întotdeauna de insistența ghenistului
de vânătorii de fier vechi
și e posibil
să vă fi cheltuit ultimii bani pe ciocolata afrikana și pe buchetul de tufănele

veniți pe lună plină
vă puteți ține de mână în timp ce pășiți printre rahații de câine
nu întrebați pe nimeni –
acolo unde prin ușă ies aburi
locuiesc eu

ați putea crede că în loc de inimă am un canal – n-ați greși –
de teama țiganilor mi-am sudat visul pe dinăuntru
în puncte cardinale cu electrozi de argint
și aștept
te aștept îmbrăcat în foc sacru sau numai în cenușa celui care am fost

pantofii mi i-au ros șoarecii erau din piele
cureaua mi-au ros-o șoarecii era din piele
mi-a rămas pielea dar băncile de sub stâlpii din parcuri
râd în noapte ca niște dinți desenați orizontal

nu
stomatologul de la parter nu ia durerea cu mâna
gurile noastre nu sunt amfore în care s-a păstrat vin sfințit
cartea noastră de identitate e dantura
ne vom prăbuși în gură cu rostire cu tot

deocamdată atârn de ramuri înghețate un leagăn de plastic
îmi închiriez copilăria cu ora
unii urcă și nu se mai întorc
alții coboară dar înapoia nici unui chip eu nu mai sunt
doar administratorul stând la pândă
spoiește șobolanii în ciori