în fluviu nu m-am putut spăla, părul meu, acum fauve, era un zid prin care îți deslușeam visul

doi prunci fără nume apăreau-dispăreau, cineva trebuia să protejeze intrarea în realitate sau să șteargă bine petele de păcură, să mai existe ceva neinfestat

răul care contaminează cuvântul scris cu vopsea albă, a m o u r, este ca păcura, cuvântul se lipește de tălpi, îl călcăm în picioare, fiindcă suntem bipezi, fiindcă suntem perdanți

copiii se așază în praf, uimiți cum totul se termină dintr-o dată, rămâne din noi o secțiune transversală și ce trăim între străzi

aproape de fluviu este mereu un risc, să se umfle, să își iasă din matcă și orașul să nu aibă timp să își cheme iisusul, salvarea, se îngroapă de viu, intră pe sub straturile de pământ și apă

acolo vor supraviețui numai cei care au brațe lungi și o inimă împărțită în cinci, da, cei cu trupul deformat de valuri, așa, ca noi, triști și neadunați

am visat ceasul, singurul ceas din care lipsește segmentul originar, iar suborașul nostru a știut asta, înainte de a ne roti unul către celălalt, înainte de orice oră fixată cândva