FLORIN OANCEA





Eu cred că suntem un popor de lideri sudați într-o turmă perfectă








FLORIN OANCEA





Eu cred că suntem un popor de lideri
sudați într-o turmă perfectă










Poeme citostatice











”Cunoscând gândurile lor, Iisus le-a zis: Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui.”


Sfânta Evanghelie după Matei 12, 25




















… cu viscoliti obraji argintii …













Prima carticica pentru Carla








Îndoieli asupra naturii zăpezii



Aceste pârâiașe pe obraji au numele răzvrătiților.
Au chipurile lor.
În lâncedele clipe în lâncezii ani asemenea sunt vestiții caligrafi ai ororii.
Ninge cu sare.
Cu rănile noastre tâmplarii își vând binișor scândurelele:
foșgăim, urlăm fioroși, ne frecăm unii de alții
ne facem poze cu steagul tras pe cap și tărăboi de pe tancuri.
Facem exercițiile iernii puchinoase:
Ieșim cu pumnii goi fără mănuși, fără ciorapi de lână, în pantofi,
Ieșim cu haine subțiri, cu pneumonii,
cu preinfarctul împăturit în electrocardiogramă
ieșim fără fulare tulburați
și pentru că trebuiau să-i zicem într-un fel ieșirii ăsteia i-am spus
tărășenie.

Dar despre zăpadă vom mai vorbi.














La parastas

Uneori vâscoasă în vise-mi apare imaginea viitorului:
Viermii neurastenizați găurindu-mi sicriul
și-acolo deasupra mormântului în clisă roz printre urmele de bocanci
puii lor trandafirii vor duhni vinul parastasului vărsat peste garoafele buhăite
și vor amorți în tufe de roze.
Numai viața se dă huța scârțâind inelele capacului de beton.

















Vita

… o vită nădușită, ghemuită în ea însăși …
Povara o ducem în inimă.
Ne naștem gata plânși.
Ne-au copt mamele în pântecul lor în borhot de lacrimi amare.
Himenul zimțat al mamelor ne umplu de sânge.
Ne naștem sângerii și zgâriați, cu umerii oblici și oasele moi.
Ne naștem urlând de usturime, ne naștem lupește.
Steaua Polară e spartă-n argintul coasei bătute iasară.
Þiiiiiiiu !!!!! Þiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiu !!!!!!!!! Þiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiu !!!!!!!!!!!
Nu-i clopot ci țiuitură de coasă.
Þiuitură de coasă.
Batem coasa!
Boierie și vai!
Sora fierului de plug ne cântă de legănel …
Ne-alintă de somnel …
Bisericuță de oțel …
Þiiiiiiiu !!!!! Þiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiu !!!!!!!!! Þiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiu !!!!!!!!!!!















Poemul Mărin


Noi suntem aici laolaltă cu melcul Nautilus și caii de mare din calcar.
Privim cerul și găinile modificate genetic.
Horcăim asfixiați de roze.
Au început să ne crească spinii, ne mijesc tuleie țepoase.
În creiere petalele se coc între gânduri.
În urechi nu timpane vibrează ci petale de roze.
Vorbim dialectul roșu al unei limbi trandafirii, spumegăm parfumat ca
țăranii bulgari și
trăznim cu putere până când neuronii vor începe propriul lor război de
independență.
Abia atunci vom râni în gurile noastre
Abia atunci vom mânca, în sfârșit, rahat.













Un petec auriu în tristețea lăptoasă a zăpezii


Amiezele sunt livide fiindcă ele răsfrâng paloarea obrajilor noștri.
Ar părea că jucăm un joc ruginiu. Ne-a ajuns din urmă ignatul obrajilor noștri.
Ar părea că noi facem teatru și folosim o recuzită bezmetică:
Domnul Kalașnikov își asmute cățelele din miradoare,
șenilele mușcă din macadam.
Râde pân’ la lacrimi cățelușa!
Râde pân’ la lacrimi cățelușa!
În roluri memorabile murim de cea mai moarte dintre morți
cu oasele frânte care ne deșiră puloverul
cu plămânii care ne ies prin ochiurile tricotajului
cu ficatul săltând, cu trăznete roșietice…
Doamne! gată drobul ăsta din măruntaie de om!
Lasă-ne să-l coacem sub pământ,
să-l ascundem sub noroiul roz al iernii.

De Ignatul Roșu am rămas în câte-un loc auriu minunat.
Aici nu doarme un slut.
Aici nu se tânguie bocitoare…

Râde pân’ la lacrimi cățelușa!
Râde pân’ la lacrimi cățelușa!
………………………………………………………………………….



E o nenumărare de bolți aurii.








Rușinea


Avem o platoșă de bube uscate, alburii și solzoase.
Ne ustură soarele.
În artere ne curge un metal încins.
O zgură oxidată ne curge din gură printre dinții cocliți de câtă așteptare…
Prăjim răbdări în saramura zilei cenușie.
Lingem sare grunjoasă anevoie – muții cu limbă de diamant:
"Om pune gheara pe-o zi minunată,
să-i pilim dinții șerpelui
să-i aprindem solzii
să-i împușcăm vulpile…
Grămăticilor să le umplem gurile cu borhot și păduchi."
Lingem sare grunjoasă anevoie – muții cu limbă de diamant:
Prăjim răbdări în saramura zilei cenușie.
O zgură oxidată ne curge din gură printre dinții cocliți de câtă așteptare…
În artere ne curge un metal încins
Ne ustură soarele.
Avem o platoșă de bube uscate, alburii și solzoase.














Tu primăvară!


Ne-au dat cu bastoanele peste mutre.
Rânjeau dinții noștri de sub buze ca piesele de domino în marmeladă.
Ne-am scuipat câțiva dinți.
Flegme roz se-adânceau în zăpadă.
Brusc m-a apucat o poftă de fragi și-un dor năprasnic de primăvară.




















Frescă

"Spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești."
Proverb românesc



Viețile noastre sunt târfe sifilitice la marginea Imperiului.

Prietenii mei privesc în leucocitele mele
strâns uniți în jurul partidului:
- Da ! Da !
- Îhî !
Ar trebui să-mi inventarieze bubele.
Prietenii mei privesc în hematiile mele
strâns uniți în jurul partidului:
- Da ! Da !
- Îhî ! - Îhî !
Prietenii mei se oglindesc în sângele meu:
Strâns uniți în jurul partidului!
Strâns uniți în jurul partidului !!
Strâns uniți în jurul partidului !!!
Bem o licoare amară cu ochii țintă-n amurg.
Și știm asta :
Îngerul neamului priveghează.









Noi ducem o groapă în limbă

Nu mai știm aștepta că-i aspră lumina.
Ninge cu gustul amar al răbdării.
Îndepărtat, îndepărtat oasele morților cântă un cântec de miazănoapte
Un bocet de blestem…
Un foșnet de crini…
Meteahna e că șobolanii se visează oameni și duhnesc în urina lor acră.
A fost o iarbă atâta de verde…
Cum poate un muget să ne fărâme urechile?
Cum o transparență atâta de dulce să ne înfricoșeze, să ne zdrobească ochii?
Omagiem pirotehnia macabră – țara-i tulburată și veștedă.
Trandafirii ne cântă un cântec de leagăn. Noi ducem o groapă în limbă.
Aud un râs, un hohot mititel,
zvârluga-i ține-un toast la Îngerel
zvârluga Azazael.





























Am ajuns într-un loc minunat


Am ajuns într-un loc minunat!
Într-atâta lumină scânteie camera de faianță!
Și masa de marmură pare sculptată-n zăpadă!
O imaculată lumină te inconjură minunată!
Într-acest loc minunat Morților noștri li se cos rănile
Mâinile, picioarele capetele și gurile.
Aici li se verifică moartea foarte exact
li se dau plăcuțe de inventar argintii,
li se scriu numele pe ele
și în plină lumină se recunoaște în tăcere:



































“CINE E ORB , SURD ȘI TACE TRÃIEȘTE O MIE DE ANI ÎN PACE”
Omerta




Am fi trăit fericiți dacă am fi fost orbi
dacă muți,
dacă surzi…

Am fi trăit o mie de ani în pace răcnind aceleași vorbe mărețe.

La răstimpuri am fi numărat trădările,
am fi fost darnici cu protezele,
cu operațiile pe creier,
cu prezențele la orele de apel,
cu gălețile de clor,
cu atelele,
cu negura,
cu vămile văzduhului,
cu făina de oase
și cu toate cele șase sute șaizeci și cinci de nume ale lui Azazel.
























Scorpioane!


I

Anii trecuți, ani morți, anii prudenței și chibzuielii-ndelungi.
Bubele lor aflate în solda Sciziparității au crăpat
și din iubire în guri ne cresc plante ghimpoase
cu ghimpii mărunți ca dinții de șoarece.

Jurisprudența e un balans de cântare cu mercur.

O duminică de șmirghel zgârie ziua de luni.
Luni cu cântece sforăitoare horcăim.
Marți sunt trei ceasuri rele.
Miercuri e zi de post: se fane planton la nodurile funiilor pregătite.
Joi e un geam afumat de-ntrebări.
Vineri – un nor de vată de sticlă și griji.
Sâmbăta privim lumea prin gura unei pietre de polizor.

Iisus e pe cruce.
E acolo mereu și-n fiece zi îi mai batem un cui
și-I punem ghimpi proaspeți






















II

Azi e o mlaștină vâscoasă cu ciori și muște albastre.
Psihanaliza, limbajul și miturile;
fumăm țigări fine și bem bere germană.
Paștem iarba dracului și-I spumă de migdale amare
și sârmă ghimpată la bergata zilei.
Agenții corozivi desperărilor noastre în spatele
societății capitaliste multilateral democrate.
La subsuoară ducem transpirația zilei și-un miros de săpun de rufe.
Alții duc revolver șoi un dampf de Rexona.
Figuranții ororii ne cântă din bâtă.
Serviciile secrete ne cântă din puști cu lunetă.
Parlamentul ne cântă din legi.
Concert pentru liniștea noastră – ne alintă șerpi cu clopoței.

O haită de cuvinte devoră celulele cerebrale.
Schemele secretează pungi cu puroi roșu.
Pe coridoarele Codului Penal trape secrete foșnesc.

E târziu. Nu mai avem gaură-n steag.

Ni s-a-ncurcat adevărul în limbile papagalilor ,
ne visăm morții înfrigurați și cu rănile descheiate.
Le-am fotografiat. Le-am tipărit pe bandaje. Ne umplem muzeele.
Prin revolta noastră ciuruită trece ploaia și fluieră vântul,
o boare de migdale amare-I la gâtul zilei cu degetele zdrobite.
Televizoare fardate în care sublime zâmbește deruta la
prudențele noastre ireparabile.
O mie de taine ni se topesc pe limbă,
am ajuns să visăm pernițele fericirii între două povești
târâte-n promisiuni de zahăr pudră:
… conferințe de presă, zgomote ritualuri, taclale.















III

Limbi viermănoase ne-au uscat vorbele.
Halucinați privim stelele în care o dâră de sânge ne-ncape.
Vai de făgăduințe, de urechile noastre, de gurile lor
care ne injectează toxicitatea noului țel: Raiul Aievea.

Ironia vânătă-I îngrășământul nădejdii noastre
și încă-s nori roșii, nori de sânge-nchegat în oglinzile aburite
ale blestemului.

Molii grase pe limbile lor tumefiate.
Molii verzi, molii roșii încurcate în limbile lor despicate…
S-au trezit profeții mincinoși urlând despre o zi de mâine fără plămâni putrezi
și despre o țară de lapte și miere.
În cuvintele lor ca niste ouă de broască lucesc menghine, fecioare de fier, medalii
și dacă razi cocleala descoperi pesmeții unei armate de ocupație.
Molii grase pe limbile lor tumefiate.




























IV

Vom rămâne într-o țară senină.
O vrajă-i de nedezlegat în chibzuielile și vedeniile dintre noi.
Mugetul zilei ne-mpietrește între alte și alte izbeliști.
Numai gheață.
Și țintuiți de o iarnă de marmură știm bine: numai gheață.
Străfundul inimii în piepții moi ai clipei se sufocă.
Îngânăm un canticel de-mbunat Iarba Fiarelor
și unul lângă altul, unul lângă altul, înghesuiți și orbiți
petrecem și trecem cu inima umflată și plexul zdrobit.
Tocmeala pe gurile noastre ne-am făcut-o noi,
măștile noastre-s zidite în gloata gureșă a noroadelor
măști năclăite cu buzele roase de desnădejde
unde ursita tăcerilor de demult cu rădăcini de fier înroșit
nu-ngaimă nici un alean.
Aflați ca umbre în zimții orașelor
tragedienii tragedienii unor spectacole de praf si rumeguș.
În nopțile otrăvii cu vorbe cădem în țărână,
cu glod uscat în liniile frunții încărunțim.
Pretutindeni aceiași maeștri în Arta Frontispiciilor și-n Purpură
ne cern cenuși, ne toarnă vocile în forme
ne înmatriculează, ne piaptănă gândul …
S-au năruit tranșeele pe noi.
Zâmbetul lor mucegăit de atât exercițiu pătează morminte.
O brumă neagră le curge din gură, un adevăr cu dinți de lapte…




















V

Așteptăm! – boală grea-i orice așteptare-ndelungă.
Þărâna are gustul amar al răbdării,
î n d e p ă r t a t - î n d e p ă r t a t oasele morților cântă
un cântec de miazănoapte, un bocet de blestem…
Oasele împietrite ale ororii ne zdrobesc degetele,
ne mută fălcile…
maimuțele strigărilor la cer ne dănțuie pe limbă:
“Norocoasă-i lelea răbdărilor – are cine s-o ție
să-i perie gingiile, să-I îngrașe microbii
să-i bea scursura sălcie …”


































VI

Dorm cartierele de beton, - ciorile pe antenele Televiziunii,
în țărână tipetele noastre se coc, blestemele urlă.
Binele , Adevărul, Dreptatea dorm în miezul de plumb al gloanțelor,
în încărcătoarele și pulanele Detașamentelor de Ordine Interioară.
Dorm teroriștii, minerii, ilegaliștii, remușcările,
crucile…


Crucile lor înghețate și umede împrăștie un miros de mușchi și tămâie.
Furnici roșii pe crucile lor. Paianjeni.
Pe răboj: mii de zile de noapte.



Somn!
Prețul tăcerii? – greul pământului urcând în limbile norodului ăstuia de visători.
Adevărului i-au căzut dinții din gură,
fii și fiicele noastre nu vor mai veni la nici o cină.






E un foșnet de iarbă înaltă tăcerea.















Scrâșnirea dinților



Mereu va lovi cu pintenii-n porți strigând nouă Cavalerii care aduc Focul.


Blestemele se înfrățesc cu viermii, crivățul coace flori de gheață
și prin ferestrele noastre-nflorite –
o iarnă cu sicrie argintii
o iarnă cu gust de fiere.
De-aceea deschidem ușile larg și plângem în prag
stăm de veghe și vânturăm zăpada.

Urletul de oțel inoxidabil al mitralierelor e-amuțit.
Limpede. Limpede.
I-a strâns pe toți moartea și iarna crește mare pe frunțile lor.
Numai cimitirele, Doamne, au ziduri de sare,
sfinte sfinte ziduri de sare.

Noaptea ne bat în porți,
ne bat în geamuri și primim oaspete iarna cu gust de fiere.
Vai blândețea neamului ăstuia!

În zorii aceia o gură străină răcnea-n iarnă și noi număram morții.
Iarnă de platină și nichel, de crom și argint,
iarnă de-aramă cu miezuri de plumb atât de meșteșugit încropită.


Sub liniile frunții – cântecele lor împușcate
– tăcerile lor umplute cu vorbele altora
sângerează și ard.

Artele îngerești îngheață.

Ca plumbul topit viețile noastre iau forma vieților lor.
Ca plumbul topit viețile noastre li-s turnate în trupuri.
Cuvintele noastre au forma gurilor lor.
Morții noștri au ochii pururi deschiși.
Privirile lor îngălbenesc în fotografii.





Mamelor tinere cu părul alb cine le mai spune o vorbă?

De-atâtea lacrimi crucile lor înmuguresc și înfloresc,
dar noi ieșeam din cimitire cu mâinile albe de sare,
cu viscoliți obraji argintii.

Lumânările nu mai pâlpâie pe caldarâm.
Nici un nor închis.
Ei veghează, noi priveghem.
De-aceea deschidem ușile larg și primim oaspete iarna.
În răcoarea cumplită a iernii mulți plângem și-ntre zăpezi aducem căntări – ne să ne scrie Domnul Dumnezeu un cuvânt de lumină.

Și mai știm : ei au tras scările și sunt nemuritori.

Ei vor fi pururi în clipa aceasta.






























Îngeri negri zării



Îngeri negri zării în întunecime
dănțuind cu trupuri păroase
izbind în ciment cu copitele.


Îngerii negri urlând i-auzii
că-mi sparseră urechile de urlete
zvârlind flăcări pe nări și pe boturi.


Năpârca Albă urla-n toate vânturile
urletul ei de împerechere.
Mireasa Năpârcă-aștepta Balaurul negru cântând.


Scânteia o lumină roșie ca de om jupuit
Năpârca Albă cânta
și cale de-un urlet pământul uscat se crăpa se crăpa


inima zăngănind din încheieturile venelor dănțuia
dănțuia-n foc sângeriu șiroind
dănțuia ca ursoaica pe jar cu belciug în bot


șiroind dănțuia stacojie
ard clopotele în turle
nori de șoareci înaripați șuieră


ne țiuie ferestrele, ne țiuie vinul în căni
ni se sparg pâinile pe mese
și nu putem duce nimica la gură


stacojie în foc dănțuia inima
zăngănind din belciuge
zăngănind din belciuge, zăngănind.








Necadepeumeri


Strada acesta e una dintre cele tăcute.
Noi nu vom număra cerșetorii.
Vom număra cerșetorilor câțiva bănuți argintii.

Noapteacarevinegrăbitănecadepeumeri,
necadepeumeri,
necadepeumeri…
Am plecat să punem câteva flori pe-un mormânt.
Nu se mai poate. Ale cui aceste flori de noiembrie târziu?
Pentru care decembrie? Pentru care ianuarie morțiu?
Am plecat să punem câteva flori pe-un mormânt.
Amurgul are gust de sânge-nghețat, mormintele au crucile albe de sare.
Vai, aripile crucilor! Cruci albe de lacrimi!
Noapteacarevinegrăbitănecadepeumeri,
necadepeumeri,
necadepeumeri…
Nu mai pot. Nu mai pot. Sunt greu. Mai greu decât lespedea.
Pentru care ianuarie morțiu? Nu mai dau cu pumnii-n piatră ca-n sara din iasară
când mi-am amintit de vara cea lină
când în ierburi întins zăream caii de iarbă săltând în fața soarelui.
Amândoi eram tot aici. Tu la fel de tăcut.


Un veac de roșu scrum apasă viitorul.



















S!



Așa am stat în ziua aceasta pâcloasă: ascult ând fierăstraie.
Ziua asta parcă o simt scârțâind printre dinți.
Pașii mărunți și puțin sidefii în urmă-ți rămân pe zăpezi violete-n amurg.
Când rătăcim încolo și încoace, prieteni!, anii buni i-așteptăm.
Penumbra îngăduie multe.
Vom încerca întru glasul rugăciunii dar limbile ni se izbesc de dinți,
cu sâsâieli ca viperele ne-mproșcăm tot căutându-ne cuvintele.
Sâsâim cu limbile însângerate, cu dâre de sănge înnodându-ni-se-n bărbi
amestecând vorbele tremurate înfrigurați.
E poate ultimul tic nervos al ororii.
Dar drumul înzăpezit are nenumărate cicatrici și coronițe de liliac alb.
Târziile nopții ne foșnesc pe la glezne.
Rătăcindu-ne-n ziua pâcloasă anii buni i-așteptăm.

Surâzând, anii buni ne-așteaptă și ei pe noi.
Surâzând.



























Citromfü



Avem o țară care ne pândește erorile.
Stăm cu brațele albe de sare.
În troienitele guri lumini albe se-aprind.
Funigeii oaselor prietenilor ni-s încurcați în păr:
Respirăm! Re-spi-răm!

Atâta cenușă ... vai, ca-ntr-un mormânt...
e aer otrăvitor aici jos... cei puternici umblă pe catalige...
pe spinările noastre...
Mai sus e aer mai bun.
Cei săraci trăiesc mai puțin. Nu-i plângem.
Ei pot închiria măști minunate,
ei pot muri zâmbitori cu câteva frunze de citromfü sub măști...
În cergi de citromfü-nveliți vor fi îngropați... cu ochii deschiși...
trupul lor miroase a lămâi...



























Târziu



Inima-și înalță duhul ei de crainică
chemându-ne șoptit din hălăiduială.
Abia înțeles vibrează cinelii ei de argint.
Iscoditoarea din piepturi ne clatină uneori amorțeala,
ca un tâlhar al nopții ne ia ostatec gândul
și cu șopot ni-l petrece blîndă.

Ni se descheie oasele din piele,
pescărușul suflet împarte doar o noapte odihna
cu bărcuța veche a cărnii de pământ.
Aproape orbi și palizi abia-auzim chemarea...
... cinelii ei de argint vibrează lin...
... într-o singură noapte îmbătrânim, încărunțim ... albim sidefiu ...
... cu trupul alb ca pielea șopârlelor de peșteră...
... cu limbi de diamant în guri amuțim...


























Globuri trandafirii pentru iscodit viitorul




Râncezim. Râncezim cu gurile pline de câlți.
Primăvara e încrustată cu bentiță de doliu,
ca furnicile roșii umblăm pe spatele ei. vremea picură înlăuntrul ei răcoros.
Cățelăria e asmuțită împotrivă-ne și sfîrtecați am fost de fiori.
Din pereți se decupează îngeri galbeni iar din străfundul inimii pe tărgi zimțate pleacă spre cer furiile.
Ca o babă înfrigurată ,legată la gură, zgribulită, umblă frica dând binețe odihnei noastre somnambule.
Unii ne tânguim cu țipete de șobolani,
alții ne-am recunoscut în umbrele liliecilor țipători, în pisoare, în scuipători.
Lanuri de gâturi de struți cu capetele îngropate.
Treierașii ascut lamele combinelor,
frații împlântă cuțite-n părinți, surorile toarnă otravă în vin, mamele alăptează pruncii care le vor sugruma.
În obiele ne ținem învelite cu grijă, copitele, să nu tropotim.
Dinții sunt numai ascuțime.
Vă scriu așadar despre frică, vă scriu din Þara Struților Spâni, vă scriu din Archaeopterix
de acolo de unde-n tuberculi păroși dorm ghemuiți avortonii sufletelor noastre.
În cuiburile subpământene altă alchimie șuierătoare se umflă:
gângavi, limbuți, amorțiți bâiguim.
Din fungii de mătrăgună de pe cefele noastre cresc ciuperci roșii în crăpăturile palmelor.
O colonie penitenciară? O leprozerie?
Nimic de făcut.
Nimic.
Un cal răpciugos trage un dric roșu cu suflețele...
Nimic de făcut.
Nimic.















Pironiți



Nimeni nu ne așteaptă.
Nimeni la căpătâiele noastre de muribunzi.
Cina fraților a fost aruncată.Momâi zdrențăroase ne veghează și zid lângâ zid, palmă lângă palmă stăm pironiți.

Ne vom lua pământul sub tălpi și vom și zbura, coliviile de mortar ale trupurilor le vom umple cu nori.
Paloarea obrajilor nu va mai ține loc de față. Nici fruntea nici părul nu vor mai fi arsenic și plancton.
Nu ne mai cereți nimic. Să nu mai vreți nimic de la noi.
Aici suntem noi legați de noi înșine, îngropați în lumină.
Nu mai vrem nimic de la voi subcereștii.
Lazării noștri sunt vii în cuvintele de demult. Nu ne strigați! Nu vom veni!
Lazării noștri dorm adânc în cuvintele voastre. Nu mai învie!
Clătinați cădelnițe, aprindeți ruguri – nu mai venim!
Strigați! duruiți în tobe! cântați neîncetat! – Nu se sfâșie cămășile Parusiei!
























Drumul oțetului


Cățelele ne mușcă grumajii.
Oțetul pe limbă ne-aprinde măruntaiele.
Urechile sunt pentru a scobi –
lopățele pentru-nțelesuri.

Oțetul e acum în claviculă și în umeri.
E rotund și îmi linge subsuoara
usturimea-mi urzică tâmplele.

Acum stau cu ochii țintă la inimă.
Acolo sunt unul peste altul grijiți morții mei dragi.
Acolo e Mausoleul.
N-ar avea decât să se prăbușească acest turn de morți înfierbântați în oțet.
Ar luneca din vena cavă superioară în vena cavă inferioară,
ar sălta sternocleidomastoidianul, ar sălta mușchii mei ca mieii,
ar crăpa inimioara, ca o ceapă izbită cu pumnul...
Pe dragii de ei i-am mai îngropa odată... cu mine...

Dar eu n-am inimă.
Am îngropat-o în vorbele astea privegheate de Lazării zdrențuroși.
O floare carnivoră printre trandafiri...
































VIGILIA






















A doua carticica pentru Carla







O sută de zile de iarnă




Odată cu zorii se aștern covorașele cenușii ale umbrelor
peste fugarele fapte ale nopții.
Casele noastre de miere veche pălesc aurind în aerul verde.
Adânc undeva boncăluiesc o mie de ani de războaie.
Jucăm un joc ruginiu.
Ca și cum nu auzim țărâna orașului frisonând
Ca și cum nu auzim zvon de arme ruginii.
Noi vrem să uităm că putem muri într-o clipă.
Vrem să uităm că trăim într-un oraș ce se stinge.
Înaltul Zăpezilor este unul dintre cei o mie de îngeri ai iernii.
E frig năprasnic în ceruri.
Nu putem respira prea adânc.
Ca greoaie lebede cenușii uruie răgușit prin burg dangătele zorilor.
Dacă toți cei o mie de îngeri ar cânta ai putea să auzi cu palmele,
Ca și cum degetele tale ar vibra pentru câte un glas
Vreme de o sută de zile de iarnă.
Noi vom da socoteală pentru fiecare cuvânt.
Clopotnițele sunt tulnice în care suflă îngerii Domnului.
Vom da socoteală pentru fiecare cuvânt.
De aceea stăm cu alfabete luminate în mâini:
Ne rugăm să ne scrie Domnul Domnezeu un cuvânt de lumină în zori.





















Într-o cameră uriașă




E un crâng în oraș parcul micuț cu statui.
Aici, iarna, un nor negru de ciori uruie înaintea ninsorii, încât pare că norii sunt tari si unii de alții lovindu-se ar isca despletita zăpadă.
Puțin după aceea picioarele noastre intră în ceață, până la genunchi, apoi până la brâu și în cele din urmă până la gât, ca și cum n-am mai merge și uriaș zmeul ceții, cu prietenie, mângâindu-ne pe creștete, ne-ar încremeni cu lină apăsare îmbrățișați.
Privim ca într-o cameră necălcată de om de sute de ani.
Privim ca înlăuntrul unui cort cu țesătură rară unde furtuni din pustiuri arabe, ca prin sită au cernut nisip de argint peste covoarele și armele unui șeic neîntors din război.
Adesea, cu un clinchet, de pe-o țiglă, săltând ca o hermină, un petec de zăpadă, lovind și câțiva țurțuri, ne cade la picioare.
Îmbrățișați, o celestă de argint ne cheamă.




























VIGILIA


… absenței Ei


Prima vigilia



Așa ieșim în zăpezi să străbatem orașul arare călcând.
Așa ieșim: ispitiți de mirosul zăpezii în ger.
Ieșim în dogoarea stelei polare și ducem o povară în inimă.
Aș fi scris prietenilor:
” La noapte să ieșim la priveghiul de iarnă.
Nu-s nori de zăpadă și ochii nu-mi vor sta închiși.
Arcul de argint al lunii va fi-n pupilele noastre-ncordat.
E vechi orașul că pare podit cu cripte de marmură.
Dar pentru noi asta nu înseamnă nimic.
Noi nu știm ce e moartea, prieteni
Așadar se cuvine să ieșim la priveghi.”































Secunda vigilia




După prima zăpadă toamna își cheamă câțiva nori de la sud.
Și știți prieteni: ca vasul de lut din cuptor orașul noaptea încremenește sticlos.
Iar dacă ninge nu facem mulți pași.
Din loc în loc putem afla în gropițele-nghețate crenguțe negre
vrejuri și frunze răsucite.
Cu mâna vânturăm puțina zăpadă și vedem acolo un chip.
Noi știm: e un vitraliu.

































Tertia vigilia



Nădejdea e somnul celor treji.
Nu plâng ficatul meu ars. Ochii să-mi fie limpezi.
Soarta mi-au scris-o mărunt pe dinții pe care mi-i câteodată din gură.
Se înfing în țărână. Acolo va crește o cruce cu numele meu.
Bacilul hepatic sau trenul fantomă ce-mi șuieră trecând cu mare viteză și plug de zăpadă
peste inima mea – aceeași moarte.
Sunt trei drumuri de noapte:
unul duce în Parcul Arinilor
altul te pierde-n păduri
și acesta care nu duce nicăieri.

Din când în când, la răspântii, întâlnești mari săgeți albastre îndreptate spre cer.
























Amurgul cu fulgi aurii



Poate așa vom rămâne amândoi de la o vreme :
încremeniți, privind cum se scufundă în miere orașul.
Ca din faguri ies oameni cu fețe deceară pe-alei.
Am putea cântări cât amurg e-n ochii fiecărui¬?
Și eu și tu știm că avem de grijit bănuții mmărunți pentru femeia cea înaltă și palidă.
Înainte să ajungem la Pasajul Scărilor vedem ca prin nori
dârele aurii de pe paltonul femeii, dârele bătrânelor molii.
Sub pomeții înalți sunt obrajii scobiți unde stăruie umbra străvezie a gheții.
Lângă pustiitorul galben al frunții sprâncenele sunt doi norișori
odihnind risipit peste genele aidoma unor șiruri de papură albă
în malul a două lacuri sălcii.
În gulerul ei o broșă veche își stinge lucirile
E îmbrăcată de iarnă.
Noi avem câțiva bănuți de bronz și-argint în buzunare

Pe-un cer sfășiat cenușiu aurind fulgi rari poartă în nările trecătorilor
amirosul zăpezii.
Printre oamenii palizi ai amurgului îi privim mâinile palide.
Femeia tace.
În firida ei e o singură luminiță:
în locul pietrei la inelul subțire și vechi e un fulg auriu.

Ca și cum ne-am grăbi,
în treacăt,
am aruncat pe năframa de la picioarele femeii bănuții.


Și ei au lovit clopoței.














Lumină argintie în Piața Aurarilor



Lui Liviu Ioan Stoiciu,
poetul care nu ne caută deloc la Sibiu



Așa ieși din Piața Aurarilor cea strâmtâ: privind cei câțiva bolovani cu colțuri rotunjite în care șed ființe îngrozitoare și slute pedepsite pentru călcarea poruncii.
Unii spun că aceste pietre sunt duhurile împietrite ale unor tătari care în 1242 au trecut prin foc și sabie cetatea zisă pe atunci Cibinium.

Cronicile scriu că atunci au scăpat cu viață abia o sută de oameni.
Iar pietrele rotunjite ale celor trei străzi care dau în piață sunt creștetele jefuitorilor blestemați să nu moară înainte de o mie de ani de surghiun.
Și nu oriunde ci aici în țărâna orașului.
Până dincolo de Spinarea Câinelui.
Dar din Piața Aurarilor nu poți ieși trecând indiferent pe lângă “ Scara de Aur” fără să te oprești să bei o cană cu vin și să-ți rezemi coatele obosit.
Dar știm prea bine că la un ceas după ce-n turn clopotele vestesc miezul nopții, blestemații foșnesc în piață hidoși, izbind-o cu multe cozi aspre pe care le flutură în aer, privind-o cu ochi lucitori și târâind țâțe lungi și sterpe la care sug străvezii lor pui cu corn cenușiu, solzi moi, copite zgâriate, trompe păroase și limbi cu cili carnivore, limbi umflate peste buzele zimțate pe unde șuieră o miasmă cumplită și ouă de păduchi veninoși plesnesc lăsâd dare lungi gelatinoase.
Tocmai de asta știi bine că nu poți să întârzii.
Și nu-i asta ora la care să tocmești un meșter aurar, chiar dacă știi că mai de mult erau mai mai mulți meșteri în aur de pe urma cărora n-au mai rămas decât două-trei firme coclite de rugină și două de-aramă a unora de dinainte de Război.
Și ce încredere să ai într-un aurar cu firma de-aramă?
Cel mai bine e să pleci fără să privești în urmă, lăsând pe altădată gândul de a-i face ineluș micuț iubitei.
Ființele-acelea împietresc abia cu prima zăpadă încât nu li se mai văd decât creștetele pleșuve.
Acum nu ninge.
În Piața Aurarilor e o lumină argintie.








Locul care ne cheamă


Lui Vladimir Munteanu în eternitate
această poveste a Cramei “Național”




Noi locuim aici și totuși venim din țări îndepărtate.
Ne facem casă, aici, în locul acesta.
Chiar în locul acesta pe care-l privești cu luare aminte citind cuvintele acestea.
E casa noastră. Acasa noastră. A ta și a mea.
Și tocmai atunci când lumina e stinsă în Piața Aurarilor urcăm scările, trecând osteniți, pe lângă “ Scara de Aur”, pândind atenți izul vinului lunecând pe scorțișoară.
Intrăm în Piața Mică și acolo nu e nimeni. Noaptea începe de-abea.
Stinși sunt pașii noștri. Mergem încet șovăielnic fiecare atent la vorba celuilalt.
Fără vreo vorbă știm locul care ne cheamă.Acolo nu-i loc pentru cârtitori.
Abia am intrat sub arcade și bolți, în tinda lungă a Casei Artelor că vinul, ispititorul, ne străbate mirosul duruind cătinel cătinel în pieptul amânduror.
Nopți lungi ne povestim acolo cu căni aburinde pe mese.
Și-n prima-nghițitură, cea mai tare, din depărtare auzi-vom noi vinuri clipocind din teascuri în butoaie.
Abia un semn și altă cană aburindă, plină ochi, și-aruncă aburii în grindă.
“ E veche ziua asta, prieteni! Să stăm! Să stăm să bată turnul!
Apoi în cramă da-vom socoteala și-n gând Celui de Sus ne vom ruga de iertăciune iar drumul întors nu poticnit ne fie ci ușure.”
Vinul arămiu! Vinul arămiu!




















Înainte de întoarcerea lui Robinson

Lui Mircea Ivanescu il miglior fabro

“Jucăm șah până se întoarce Robinson...“

...


“Tăcerile sunt insule. Nu ele sunt Marea.
Am făcut un pact cu posteritatea și societățile ei maligne:
ea nu-mi cenzurează poemele
iar eu am s-o uit că există.”

“ Nu cumpără nimeni scaieți?”
“Doar doi bani!”
“Îi puteți oferi iubirilor dumneavoastră adevărate.”
“Sunt scaieți inseparabili.”
“Aveți încredere în ei.”
“Odată oferiți cuiva e cu neputință să nu-l mai întâlnești.”
“Eu am aruncat într-un câine și uite, de zece ani stă cu mine și-l așteaptă pe Robinson.”
“Trebuie să-i spun două vorbe foarte importante.”
“Am impresia că și el vrea să-i latre ceva semnificativ.”
“În fine, nu-i deloc frumos să mă amestec în viața nimănui.”



“La apa Cibinului șezum și plânsem:
- însă era o pată de petrol acolo, o pată mare-mare și în loc să adorm,
am tresărit auzind pe cineva zicând încet:

“Când stelele-n ceruri par un roi de zîne oarbe
și în pumni mai strângi țărâna care-n urmă te va soarbe
ai rămas în lină pace și-n tristețe-i gîndul sorții
o nălucă-n amintire, ca un fum în gura morții...”
și tăcu.

“Auzi: ... ca un fum în gura morții ...”
"... o nălucă-n amintire ...”

“Nu joacă nimeni șah?”
“Vă rog, vă rog îi puteți usca !”
“Dacă îi țineți în casă e sigur că vă veți reîntoarce,
sunt scaieți inseparabili.”
”Să aveți numai grijă să nu-i aruncați în mare sau în foc,
mai bine lăsați-i pe un câmp, departe undeva.”
“Chiar așa uscați părând o herghelie de cai de mare în goană.”
“Știți, domnișoară, în cartierul ăsta nimeni nu așteaptă nimic
de-aia vând eu scaieți inseparabili.”
“Ieftin, doi bani!”
“Cât despre Robinson ...”













































Un poem despre minunata alcătuire a cosmosului



Și iar va veni dimineața, iar ne-amăgim că-I senină
când singurii sfătuitorii noștri-s spiridușii iernii lungi.
Ei îmi ascund poemele, hârtiile și stiloul
îmi înnoadă literele la mașina de scris
și mă târăsc în tot felul de întâmplări primejdioase.
Tot ei scriu cu mine poeme lungi primejdioase
încât în înalte amieze de vară dacă ele s-ar răzima de cer
niciodată nu s-ar mai înnopta.

Și-atunci am îmbătrâni mai încet.
Dar atât de încet încât după mii de ani
când ne vom petrece la umbră cearcănele
vom plânge cu ochii închiși:
“Ce va să fie-nnoptarea?
Prieteni ce vorbă-i aceasta?”

Așa deci atâta despre poemul care nu se termină niciodată.