agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2070 .



„Ion Pillat... Acolo unde-n Argeș”, ediția a V-a, 2010
presa [ ]
Premiații

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [A. Noriºor ]

2010-10-16  |     | 



Juriul (Virgil Diaconu, Magda Grigore, Denisa Popescu, Alexandru Mărchidan) a întâlnit vineri, 15 octombrie, concurenții ale căror creații au întrunit cel mai mare punctaj: Medeea Iancu (Cluj-Napoca), Adelina Georgeta Dozescu (Timiș), Silvia Tereza Grădinaru (București), Roxana Diana Baltaru (Suceava), Ionelia Cristea (Dâmbovița). Încă o dată FELICITÃRI tuturor! Merită să spunem câte ceva despre textele trimise de fiecare dintre ele și să redăm câte un poem.


MEDEEA IANCU, MARELE PREMIU AL CONSILIULUI JUDEÞEAN ARGEȘ

Simplitate, sensibilitate, naturalețe. Aș îndrăzni să spun (mă refer la cele mai multe dintre textele trimise la concurs) că scrie o poezie fără stângăcii, fără redundanțe, deși are poeme lungi. Lângă notele de candoare apar cu finețe constatări, critici sociale, fără ca diferența de registru tematic și afectiv să deranjeze. Poezia sa este un întreg, denotă fermitate, un mod propriu, asumat de a scrie, capabil să deschidă o lume. De aceea a și primit cel mai mare vot de încredere. Ar fi mai multe de spus despre scriitura Medeei Iancu, dar mult mai multe și mai bine spun poezia sa.

Numărătoare de clasa întâi

mamaia merge lăsată de un umăr
am văzut-o astăzi. inima mi s-a făcut un copil, s-a ascuns după ușă și a plâns.
mamaia are o bluză galbenă pe ea și o fustă vișinie. mamaia s-a făcut dintr-o dată mai mică și mai slabă, eu m-am făcut dintr-o dată mai mică și mai slabă
mamaia a zis că a venit ultima oară la noi, a făcut pași împiedecați și a mângâiat câinele pe cap.
câinele meu doarme cu tataia, îl acoperă cu carnea lui caldă, sănătoasă, fidelă
îl privește, îi vorbește, îl consolează.


tataia mă ducea cu căruciorul împreună cu sora mea geamănă în parc
tataia ne aducea bradul. îl ascundea după cutia cu cartofi din terasă iar dimineața îl găseam plin de zăpadă.
tataia ne ducea la țară, la șaizeci de km de tg-jiu și număra până la o sută iar mașina zbura, dispărea.
tataia l-a văzut pe ceaușescu, l-a cinstit, i-a dat un pahar de vin, un pateu cu brânză, un ecler.
la 5 ani domnișoara ne aducea multe, multe creioane colorate, strălucitoare, nemaivăzute și flanele și cărți de la biblioteca pentru toți
și inima mea era atât de strălucitoare și inima mea era atât de pură
tataia a muncit roșiile, le-a udat, ni le-a arătat, le-a fotografiat și ele au murit. tataia a rămas pe pragul văruit al bucătăriei și a plâns. razele soarelui îi făceau inima lui tataia să strălucească.
mamaia ne-a dus la leagăne, ne-a dat în ele până sus, sus de tot, acolo norii aveau altă formă, acolo norii îl țineau pe iisus.
mamaia ne-a făcut pentru prima dată pizza, a aflat rețeta, a păstrat-o bine în buzunarul capotului și s-a chinuit apoi,
dar
tataia se uită la televizor despre bolile de rinichi, despre cancerul la prostată
în ochii lui ne vedem noi
eu și sora mea mici, ținându-ne de mână
eu și sora mea la școală
eu și sora mea în recreație
eu și sora mea la tablă
eu și sora mea în vacanță
eu și sora mea la mormântul tatălui nostru
eu și sora mea în franța
eu cu perfuzia la gât
eu pe jumătate moartă.


dar
cel mai greu este să numeri invers, în ordine descrescătoare
să rotești invers biluțele roșii, albastre, glabene, albe
să mergi grăbit, înnebunit către spital, care spital, unde este spitalul 700, nu știu unde este spitalul 700, spitalul 700 este un iad, o moarte băloasă, un rahat, un rahat este spitalul 700.

tataia a fost un bun comunist.


ADELINA GEORGETA DOZESCU, PREMIUL CENTRULUI DE CULTURÃ „BRÃTIANU” – ȘTEFÃNEȘTI

Deși uneori poate șoca prin exprimarea cu accente teribiliste, poezia Adelinei Dozescu se remarcă în special prin demascarea pericolelor ce îl pândesc tot mai mult pe omul contemporan: depersonalizarea, robotizarea indivizilor care/ își poartă inima pe card... („Kore”). Ideea că lucrurile devin mai importante decât oamenii, că ordinea firească a lumii este dată peste cap și desacralizarea reprezintă leitmotivele textelor sale. Această poezie poate fi văzută și ca un avertisment pentru pericolul pierderii în „Jocul de-a Dumnezeu”. De cele mai multe ori, Adelina Dozescu reușește să exprime valabil din punct de vedere poetic aceste aspecte. Poate că o mai mare atenție dobândită în lupta cu textul (citit și scris) va face din ea un François Villon modern.

Kore

Marius desenează inimi pe pachetul de țigări,
Corina e ca un joint ce-ți distruge cutia toracică
El și-o imaginează fecioară
și e fecioară până se dezbracă,
Devenind o simplă „ea” în agenda indivizilor care
își poartă inima pe card...
Corina și Marius se iubesc atât de mult
încât ea va renunța la „ea”
și el la tutun...


SILVIA TEREZA GRÃDINARU, PREMIUL CENTRULUI JUDEÞEAN PENTRU CONSERVAREA ȘI PROMOVAREA CULTURII TRADIÞIONALE ARGEȘ

O interesantă întâlnire între ludic, ironic și grav-nostalgic aflăm în poemele Silviei Grădinaru. Ea are darul unui observator care nu poate sta pe loc și trebuie să consemneze tot ceea ce vede și îi atrage atenția. Singura constantă în modul acesta „nomad” de a fi rămâne chiar nevoia acută a consemnării lirice și a reflecției. Din aproape toate textele sale răzbate în același timp o vitalitate și un dor de un acasă pe care încă nu l-a găsit, o nefericire pe fondul temerii (sau convingerii) că tot ce ești nu folosește/ la nimic. // e 10 seara și lumea nu folosește/ la nimic. [„iartă-mă că am întârziat cu veștile”].

***

casa mea e în același loc

aceleași banalități liniștitoare
îmi stau în drum la fiecare colț

timpul merge în continuare la pas aici și
cafeaua se face singură dimineața

până acum doar țigara se fuma pe ascuns
de cealaltă parte a refugiului

dar chiar azi s-a rupt orizontul și
tot gândul meu a luat primul tren spre mărășești 17

toată realitatea a venit să mă ceară
tocmai când umbrele erau frumoase

tocmai când cădea noaptea
și eu cu ea fără să am
un cuvânt de spus
și fără să mă deranjeze asta

m-a prins de mânecă să-mi ceară
socoteală pe viață

pentru tot circul cotidian
din care n-a ieșit nimeni viu

atunci lasă-mă să mor i-am zis
lasă-mă să nu-mi mai pese
lasă-mă în afara altor camere fără ferestre

să nu mai simt toate formele din așternut
mișcându-se prin somnul meu

lasă-mă să-mi fiu
mamă și tată
casă și scrum
cântec de leagăn

să-mi fiu uitare

casa are ușile larg zăvorâte
iar amicul dansează în sine
ca la ultimul banchet

și totuși mai râdem
și totuși mai bem

iar eu îmi doresc să fi fost
și tu aici.


ROXANA DIANA BALTARU, PREMIUL BIBLIOTECII JUDEÞENE „DINICU GOLESCU” – ARGEȘ

Este demnă de remarcat în poezia Roxanei Baltaru ușurința prin care nefirescul își face loc în orice ungher al vieții și o îmbogățește, ca și capacitatea de a întoarce dintr-o dată – prin ironie sau autoironie – oglinda realității, pentru a-i arăta și cealaltă față: mă găsești acasă/ în camera permanent încuiată/ ca într-o fiolă cu spirt („Telegramă Tamarei”); cât de mult îmi place să încalț viața/ în fiecare dimineață („Se întâmplă frigul”). Ca simplu cititor remarc și faptul că trebuie înlăturat ceea ce uneori apare inutil în text.

ziua care nu a putut să înceapă

a plouat mult
îmi place ploaia cu măsură

pe așa o vreme mamele se ascund
în bucătăriile-balcon
din maieuri le ies brațele mari
ca niște aripi desprinse de corp
apărând și dispărând în aburii de ciorbă

nimic nu e mai frumos decât
o plimbare pe străzile înguste
unde mirosul de mâncare
se confundă cu mirosul de iubire

câteodată acesta rămâne prins
în hainele agățate la uscat și
posesorii devin mai buni

din Rynox se vede o lumină
puțin spălăcită
așa cum îi stă bine unei
lumini calde

pentru că acolo copilăria
se încăpățânează ținându-se
strâns de un pahar de vodcă

a plouat și steagul deasupra primăriei
e curat – o curățenie roșie galbenă
albastră
care nu mai închipuie nimic

dealtfel cine s-ar mai încumeta
să facă rezumatul unor puncte de suspensie


IONELIA CRISTEA, PREMIUL REVISTEI „ARGEȘ”

Pentru Ionelia Cristea realitatea este dublată de o atmosferă poetică. Revers al contextelor de viață ale autoarei, atmosfera poetică apare ca o rază într-o cameră obscură, apoi ajunge să domine însuși concretul și să fie refugiu în care și cititorul este tras de mânecă: răsăream de undeva/ mergeam repede ca să uit/ prin mine au început să înghețe pomii/ purtam o bentiță albă și șosete albastre/ ghiozdanul din piele îmi aluneca/ ca o aripă frântă astupam/ orașul cu frica mea („Între acte”). De aceea, deseori pare că ceea ce spune autoarea despre „aici” este un simplu pretext pentru a vorbi despre un „altceva”, „dincolo” sau „înainte de”. Timpul poetic seamănă la ea cu un timp mitic, autentic, ce își face loc încet și apoi ia în stăpânire timpul profan. Însă această intenție pe care o întrezăresc (nu știu dacă este programatică sau involuntară) nu reușește întotdeauna atunci când se încearcă pur și simplu poetizarea concretului – el se încăpățânează să rămână așa cum e, iar textul respectiv poate fi „acuzat” de o cădere în descriptiv. Bineînțeles, aceste minusuri sunt excepții; le-am semnalat pentru că mereu se poate mai bine...

Memento

Tot ce a fost atunci, toată copilăria mea indecisă
lunecând altfel
a rămas departe
parcă sunt din nou acolo
înghesuită într-un colț al camerei mici
cu ochii închiși prefăcându-mă că dorm
în soarele care îmi invada fața
„Trezește-te îmi spunea ea”
după ce se așeza lângă mine
aranjându-mi rochița albă cu flori mov
netezindu-mi părul și ciorapii albi
cu mâinile ei îmbătrânite, înnodate de frig
pe care și le arunca uneori asupra mea
când rămâneam încremenită
cu privirea ațintită spre ușa care nu se mai deschidea.
Oricâte mi s-ar spune
nu mai aveam să gasesc nicăieri timpul ăla diluat
imobil
în care am învățat să joc șah
în care puteam să mănânc în dormitor iarna cocoțată pe un taburet, plăcintă cu brânză și floricele
acum a mai rămas doar uitarea
ca un rotocol de fum rece

parcă m-aș fi desprins
Fifi refuza să mănânce
ținea deschiși ochii mari și albaștrii
cred că demnitatea ei de păpușă fusese afectată
azi aveam să rămânem tot noi două, fără copii
azi urma să ne lege iar de bancă
cu o sfoară subțire și lungă
cât o eternitate
deci noi două vom gravita departe de ceilalți
cu singurătatea
cu prăjiturile noastre din noroi
doar eu și Fifi împotriva tuturor

Stăteam nemișcată
mă încălzeam lângă sobă
mirosea a motorină
era octombrie și făcuse focul
așteptam să se reîntoarcă ai mei

ascultam vocea molcomă
inima ei pârjolită de dogoarea Bărăganului
mă învățase să cred în Dumnezeu
așa firesc și simplu
ca și cum ar fi fost lucrul cel mai ușor din lumea asta
lumina cădea peste mine
se deschideau cărări și țipete pe care aveam să le urmez totdeauna.

Mai târziu a murit și eu nu am putut face nimic.





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!