agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 230 .



Oameni și vremuri 17
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2020-04-05  |     | 



S-a bucurat tatăl lui Ghiță când a aflat că în cartierul lor se va construi o școală și copiii lui n-o să mai trebuiască să învețe la cea din curtea bisericii ortodoxe, unde toți ochii sunt îndreptați spre ei fiind priviți ca unii ce se deosebesc de ceilalți. Oare, își zicea el el, păcătuiesc cu a astfel de gânduri de bucurie? Dar, își mai zicea tot el, și alți vecini, și oameni din cartier se bucură. Copiii n-or să mai fie atât de înghesuiți în încăperile mici iar în pauze vor avea mai mult loc să alerge în curtea încăpătoare. Mulți, ca și el, știau cum o să arate școala. Le-a spus domnul învățător Isidor Dopp și chiar le-a arătat, la o adunare cu părinții, schița viitorului local. Va fi o clădire cu etaj în care se intra pe niște scări largi ce duceau spre trei uși. Pe acoperiș se contura un turnuleț împodobit cu un ceas. La parter erau patru încăperi iar la etaj încă patru. La demisol pe schiță apărea o sală încăpătoare ce pute fi folosită pentru festivități, precum și alte trei mai mici care, zicea învățătorul, una se putea folosi ca atelier de lucru manual, alta ca o bucătărie utilată cu toate cele necesare, pentru ca fetițele să poată fi instruite să ajungă bune gospodine iar în cea de pe urmă se va putea amenaja o biblioteca pentru elevi.
Era cunoscut domnul învățător Isidor Dopp nu numai în Sibiu ci, se poate spune, în întreg Ardealul și chiar în celelalte provincii locuite de români, pentru că publica culegeri de folclor în gazeta Foaia Poporului și în revista Transilvania. Cântecele și poeziile culese de el au început să circule și în mediul urban prin includerea acestora în repertoriile serbărilor școlare. Autoritățile locale au fost receptive la solicitarea învățătorului de a se construi această școală în Cartierul Maierilor. Consiliul local o votat o sumă îndestulătoare pentru materialele de construcție, manopera urmând a fi realizată de locuitorii cartierului printre care se aflau și buni meseriași în construcții, zidari și dulgheri. Munca acestora urma să fie plătită de toți locuitorii cartierului. S-a găsit și terenul pe care urma să fie construită școala rupându-se o bucată din Târgul cailor dintre ulița cu cocioabe țigănești și Strada Lungă.
Clădirea școlii, în care avea să învețe și Ghiță, a fost gata cu șapte ani înainte ca a el să fie înscris acolo.
La vremea potrivită, într-o dimineață frumoasă de toamnă, însoțit de fratele mai mare, elev în clasa a treia, și două surori, eleve și ele, Ghiță se prezentă în curtea școlii. Era mândru de ghiozdanul său ce i-a fost cedat de una din surorile mai mari. Încă de cu seară și-a pus în el tăblița de azbest și cele câteva stiluri, cumpărate de maică-sa, și-a legat apoi de tăbliță cu o sfoară lungă buretele de șters semnele lăsate de stil. Când a crezut că pregătirile sunt gata i-a mai venit o idee. Va desena, și așa a făcut, cu stilul pe tăbliță, drumul de acasă și până la școală. De o parte și de alta a liniei ce închipuia strada a desenat pătrățele în locul caselor pe lângă care va trece. N-a uitat nici de calea ferată din apropiere. Două linii, destul de paralele, unite prin alte liniuțe ce, desigur erau traversele, completau desenul. S-a mai gândit preț de un minut și a desenat și un dreptunghi ce, desigur, era o locomotivă pentru că din el ieșeau șuvițe de fum.
Se descurca destul de bine la școală. La aritmetică, a observat și doamna învățătoare, n-avea nevoie de bețișoare pentru a face, ca alți copii, adunări și scăderi. Se încrunta doar, ca apoi, după câteva secunde, să spună rezultatul. Asta și după ce au trecut de la ordinul unităților la al zecilor și apoi al sutelor. I-a mers vestea nu numai printre învățători, dar și printre copiii din alte clase care au început a-i spune "Mașină de socotit". Nu-i plăcea cum i se spune dar în schimb îi plăceau mașinile. Și nu cea de socotit care era atât de simplă, avea doar mai multe bile înșirate pe niște sârme, îi plăceau mașinile care de la un timp parcă erau tot mai multe pe strada pe care el mergea spre școală. O astfel de mașină avea și vecinul lor domnul Ioan Muțiu. Îl vedea adeseori plecând, sau sosind, în mașina lui care strălucea în bătaia soarelui. Ar fi vrut să știe ce se află în interiorul ei de-o împinge pe drum cu așa viteză. Curiozitatea i-a fost satisfăcută,în parte, când, nimerindu-se în stradă, l-a auzit pe domnul Manițiu spunându-i unui om îmbrăcat într-o salopetă neagră:
- Uită-te și vezi ce are. Nu mai trage ca mai înainte și de multe ori parcă ar vrea să se oprească. A intrat vecinul în curte iar omul îmbrăcat în salopetă a deschis capota și a început să scoată de acolo piese pe care le aranja pe o cârpă întinsă pe trotuar.
Ghiță stătea la câțiva pași de mecanic ridicându-se, din când în când, pe vârfuri pentru a vedea mai bine.
- Văd că-ți place să te uiți sub capotă. Ți-ar place să te faci mecanic?
Ba, bine că nu! Aș vrea eu, dar cum?
- Dacă chiar vrei, trebuie să ai răbdare, și sigur, vei ajunge. Acum hai să vedem de ce nu merge mașina. Cred că trebuie să umblăm și pe la bujii.
A luat domnul mecanic, dintr-un anume loc, un instrument cu care a învârtit niște șuruburi mai mari pe care le-a scos zicând că astea sunt bujiile.
- Acuma le vom arde, că așa le trebuie!
A scos o brichetă, a aprins-o, și cu un clește le-a ținut deasupra flăcării. Apoi cu o bucată de șmirghel le-a șters de câteva ori.
-De de faci așa, nene?
- Să le curăț de răul care s-a adunat pe ele. Bujiile trebuie să fie tot mereu curate. Și nu numai curate, dar și bine strânse, că altfel îi bai, se oprește motorul.
N-a prea înțeles Ghiță spusele mecanicului dar le-a ținut minte.

Domnul Manițiu, vecinul lor, era un om cu vază în oraș. Nu mai lucra în meseria lui de tâmplar ci doar își conducea atelierul pe care l-a înzestrat cu mașini moderne, cele mai multe acționate electric. Lucrau, la el în atelier, cincisprezece oameni, meșteri, calfe și ucenici. Totodată era și casier al Reuniunii meseriașilor români din Sibiu, aflată sub patronajul Înalt Preasfințitului Nicolae, mitropolitul Ardealului, avându-l ca președinte pe Emil Cioran, consilier metropolitan.
În programul lui zilnic era și controlul, de multe ori inopinat, al activităților din atelier. În câteva rânduri a găsit pe lângă strung pe Ghiță care privea fascinat cum erau fasonate diferite obiecte. I-a atras atenția șefului de atelier să nu-l mai lase pe băiețel să intre acolo că, doamne ferește, se poate întâmpla vreo nenorocire. Copilul l-a auzit, așa că nu s-a mirat când nenea Milu nu l-a mai lăsat să intre în atelier. De și știa de la tatăl său că nu este bine să te răzbuni pe cineva, nu s-a putut abține. Privea printre scândurile gardului cum domnul Manițiu a oprit mașina, a deschis capota, probabil să se răcească motorul, și a intrat grăbit în curte. Mai grăbit, Ghiță a ieșit pe portiță, a scos instrumentul, din lăcașul în care a văzut că a fost a fost pus de mecanic, și a desfăcut doar puțin o bujie din lăcașul ei. A privit apoi, tot printre scândurile gardului, cum vecinul lor nu și-a mai putut porni mașina chiar dacă s-a dat jos și a învârtit cu nădejde la manivelă. Când a văzut că nu, și nu, acesta a intrat din nou în casă de unde, probabil, a dat un telefon cuiva s-i trimită un taxiu. Ghiță n-a povestit nimănui ce a pus el la cale spre a se răzbuna pe vecinul lor. Dar nu toate întâmplările trebuiau să fie povestite pentru a fi aflate de alții. Una, pe care ar fi vrut cu tot dinadinsul, s-o țină secretă, a ieșit foarte repede la iveală. A prins obiceiul ca în drumul lui de la școală spre casă să facă un ocol pe la Lacul lui Binder. Până cu vreo zece ani în urmă acesta nu era un lac în adevăratul sens al cuvântului ci o baltă rău mirositoare, formată într-o groapă din care se scotea lut folosit ca materie primă pentru fabrica de țigle, proprietatea unui sas bogat, Binder. Cu timpul, groapa adâncindu-se, au început să apară pe fundul ei izvoare care au sporit apa adunată din ploi. Pe marginea acestui lac incipient
copiii au început să se joace aruncând cu pietre. Nu era câștigător cel care arunca piatra mai departe ci cel care o făcea să sară de mai multe ori pe luciul apei. Și nu ori ce piatră sărea, ci doar cea care avea o anumită formă și dacă era aruncată sub un anumit unghi. Ghiță era cel care știa să facă piatra să sară de cele mai multe ori. Și pentru aceasta se antrena ori de câte ori avea ocazia. Într-o despărțitură a ghiozdanului său se găseau pietre alese cu grijă pentru concursurile ce se vor organiza. Într-una din zile trecând pe lângă lac a început să se antreneze. S-a bucurat când ultima piatră aruncată a sărit de douăsprezece ori. Dar după ultima săritură a auzit un țipăt disperat. O gâscă ce se plimba majestuos pe luciul apei a fost lovită într-o aripă. S-a întors acasă dar, undeva, în adâncul ființei sale simțea parcă o neliniște amestecată cu o părere de rău. Ce s-o fi întâmplat cu gâsca? N-a bănuit cât de repede o să afle răspunsul. Înainte de apusul soarelui mama s-a dus să vadă cine bate la poartă. Era un om cu o gâscă, căreia îi atârna o aripă, în brațe.
- Copilul, dumneavoastră mi-a făcut o pagubă, zic eu, destul de mare!
- Vai de mine, dar ce s-a întâmplat?
Între timp a ieșit și tatăl său în curte. A ascultat cu atenție cele spuse de păgubaș. A privit apoi spre un colț al curții unde Ghiță stătea spășit, cu capul plecat. S-a adresat apoi omului.
- Ne pare rău, dar, poate, nici copilul n-a vrut să se întâmple așa. Ce pretenții aveți?
-Păi, dacă mă duceam cu ea în piață, n-ași fi lăsat-o sub 35 de lei.
- Așteaptă puțin.
A intrat în casă și s-a întors, punând-i în palmă 40 de lei.
- Ești mulțumit, omule?
-Da, s-o mâncați sănătoși,

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!