agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3154 .



Bițu-Bițu
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Babbba ]

2008-11-29  |     | 



Photobucket


Bițu-Bițu era o damă. De competiție, cu un singur câștigător: EA.
Drumurile ni s-au intersectat prin Finlanda. Venea în fiecare seară la noi, la program. Îi plăcea „Bandul”. Mereu singură, era ca un extraterestru cu bilet de-voie. Când intra în Night-Bar-ul unde ne făceam veacul, păleau și reflectoarele, iar multitudinea de superbități blonde cu smaralde arzând, sau seninul apelor „tropicale” în curs de învolburare cu Votcă, contorsionau tot atâtea capete, pentru că aveau ce vedea: la pragul caro/pică, o „carte” perfectă. Aproape ireală. Domesticisem oarecum în timp privirile hămesite. Aveam și de ce: obsesia, devenise o obsesie fără-doar-și-poate în „cocoon-ul” fiecăruia, te invita să te duci definitiv cu bidonul dacă cumva ți-ai fi cumpărat iluzii de joker, într-un joc, clar fără joker-i. Nu era loc, nu că n-ar fi fost: pur și simplu simțeai că pătai transparența unui diamant negru, indefinit. Vorbeam ore în șir despre ea după ce pleca. Alt subiect de conversație nu mai exista între noi și de fiecare dată nu reușeam să-l epuizăm, găsind noi și noi argumente că perfecțiunea totuși există, întărâtându-ne. Mama natură avusese grijă de tot: cea mai mică linie, curbată doar puțin altfel, ar fi stricat totul. Toată frumusețea lumii era strânsă acolo și în ochii ăia negri. Detalii la care nu te-ai fi gândit niciodată că pot avea atâta influență, erau fix la locul lor, numai că aveau altă semnificație, conturau impecabilul din orice unghi, excitând un cortex copleșit. Te simțeai abandonat în beția contemplării, o incursiune într-un spațiu necunoscut a cărui probă n-o admiți decât aducând martorul: imaginea întipărită pe retină. Era deja. În noi, în toți. O memorie ce nu se va șterge niciodată.
Prima oară când a venit la masa noastră, așezându-se absolut firesc, fără vreo invitație specială, ni s-a tăiat brusc curentul la toți. Reacția ei, vizibilă și previzibilă, cât se poate de naturală: a zâmbit ușor, încercând totuși, discret, să ascundă nedisimularea. Ne luase oarecum prin surprindere. Ca o veritabilă echipă de chirurgi ne chinuiam, în picioare, să reparăm un cablu presupus defect și vital. Am uitat și de cablu și de tot, instantaneu. Opt ochi, deveniseră cu totul alți opt ochi, sticloși, deconcentrato-concertați-focusato-beliți și bineînțeles atât de proști încât sigur ne-ar fi pufnit potopul, dac-am mai fi avut măcar unul în plus să ne uităm în oglindă. A spart tot ea tabloul, ușor penibil, întrebându-ne dacă nu vrem să bem ceva cu ea. Am jucat repede jocul ăla în care papagalul rămâne în picioare (nu erau decât patru scaune la masă), rămânând ca de obicei: eu!... să aduc odată cu scaunul și o sticlă de Campari din depozitul nostru secret din toba lui Piticu. M-am precipitat săltând odată cu un scaun, ca nesimțitul - fără să cer permisiunea - și un pahar de la masa vecină, ocupată bineînțeles de doi clienți. Dar, cui îi mai păsa?: orice secundă pierdută devenise irecuperabilă. În câteva minute, atmosfera s-a destins, zici că ne cunoșteam de când lumea, iar „Corul Vânătorilor” a decretat, la unison minus unu:
- Biiiinee Biiiițuuu!
Minus unu, era ardeleanul nostru „Cocârlă”, care, după ce s-a stins ecoul, s-a impus soprană, gâtuit de emoție: „Tulai Doamne, că mult îi faină!”. Ne-am deposedat de râs, ca de obicei, traducându-i și invitatei noastre ierarhia pinioanelor în cutia de viteze Made in Gruia Olimoș. S-a mai cântat din părți.
După, ne-a invitat politicos toată gașca să mergem la ea, să continuăm distracția. În lesă, patru dalmațieni docili, pictați cu rubiniu în obraji, plimbau un ideal. Nicicând n-am fost mai fericiți, iar drumul părea că nu se mai termină, deși stătea aproape de hotelul nostru. Frig, dar cine-l mai simțea?! Deja, când urcam scările spre apartamentul ei, ne cam aruncam priviri pe sub gene, noi, golanii. Ea, în schimb, radia. Plutea între noi ca o altă dimensiune. O dimensiune ce trebuia neapărat explorată. Era mai mult decât o curiozitate, sau un mister ce trebuia elucidat. Devenise o necesitate, un „MUST DO”, o obligație, o dependență mult prea mult întârziată, un sens. În living, ne-am trântit care pe unde-a apucat cu câte o bere-n brațe pe niște perne speciale de șezut cu un design superb. Nu existau scaune, fotolii, masă. Nici măcar o canapea. Totul foarte modern, intim și plăcut. Eram verzi, râsurile încetaseră. Undeva, o muzică în surdină suplinea liniștea care se lăsase brusc între noi. O reclamă de afară proiecta prin fereastra acoperită parțial de jaluzele verticale câteva dungi intermitente pe perete, când albastre, când roșii. Era, practic, singura mișcare. Iar ea… undeva din mijlocul nostru ne studia, scanându-ne fix în ochi pe fiecare, lent, pe rând și cu răbdare. Și-a cerut scuze la un moment dat și s-a retras. Sec. Ni s-a făcut la toți un gol în stomac, dezechilibrându-ne, de parcă ni s-ar fi luat lumina ochilor. Nimeni din cei rămași n-a fost în stare să schițeze un gest. Ne căutam privirile pe mutește pe niște fețe tâmpe, creponate, care nu mai înțelegeau nimic. Mă uitam la Piticu. Aproape că-i venea să plângă, mai rău ca un copil. Nici eu nu eram prea departe. Cocârlă, ofilit, se uita disperat la cutia de bere pe care începuse involuntar să o turtească, iar țigara din mâna lui Nadi risca să-i ardă degetele cât de curând.
Ușa s-a deschis brusc. Am tresărit toți, înfiorați, ca treziți dintr-un somn letargic. În pragul ei, în semi-umbră stătea Bițu… goală. A făcut câțiva pași spre noi, oprindu-se undeva în mijlocul living-ului. Spațiul a început să se îngusteze, alungindu-se și pliindu-se în jurul unei sculpturi perfecte, aproape translucide în puritatea ei. Nu mai vedeam nimic altceva. Am înghițit reflex. S-a auzit, absolut fără nicio intonație: „Yo…know…my best friend… my love is dieing of bleeding AIDS I do not care anymore about me about my life about nothing Just take me and do anything you like Probably I'm infected too”.
De undeva, din dreapta mea, concomitent cu „Bă! Io mă risc, că n-am nicio protecție la mine, dar mai bine mor decât să ratez așa ceva, că știu c-o să mor fericit” a percutat Piticu direct spre EA. Trei l-am ținut cu forța și de-abia…de-abia. Zici că era turbat. Nu s-a întâmplat nimic.
A doua zi, i-am explicat: „Primul care ar fi atins-o era mort oricum, în secunda doi. Nimeni n-ar fi suportat să vadă alt animal pe rol. AIDS era absolut insignifiant.”

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!