Ninsese toată noaptea. Când am ieșit din casă, oamenii erau stane de gheață și absolut toți aveau mâinile întinse înspre chioșcul cu ziare. Toți aveau gura deschisă. Li se vedeau clar cariile și pastila de cianură. Toate ființele umane poartă o pastilă de cianură între dinții. De când te naști până când mori, ți-o așează mama ta atunci când îți dă prima dată lapte de la sân. Unii au două, nu le ajunge o singură pastilă, au nevoie de o moarte dublă. Mi-am controlat subtil măselele, pastilele mele erau la locul lor. La chioșcul de ziare era coadă, stanele de gheață stăteau la rând ordonat. Una dintre ele nu mai avea o mână. Probabil că vântul i-a spulberat-o. Dar avea pastilă de cianură la locul stabilit. Cotidianul local cel mai bine vândut avea un titlul imens pe prima pagină: ”Călduri de peste 25 de grade Celsius în miezul iernii.” Eu simțeam o căldură intensă în piept, semn că nu se înșelase. Vânzătorul de ziare dispăruse. L-am căutat cu privirea în jurul chioșcului. Nu era. Am sărit peste mica tejghea și m-am așezat confortabil în scaunul lui de pânză. Priviliștea era interesantă: toate mâinile se îndreptau spre mine. Micul televizor de sub tejghea era pornit. Dar nu avea sonor. Am schimbat canalele. Pe programul național de știri era muzică simfonică, Mendelssohn. Pe CNN, desene animate. Pe Euronews, dansuri populare armene. Am aprins o țigară. Am scrumat direct în cutia cu mărunt. Oare mai e cineva ca mine? Poate că totuși mai e cineva în viață. Nu cred. Toți au murit. Toți s-au transformat în stane de piatră. Sodoma și Gomora - colecția de iarnă. Ha-ha-ha! Ce răutăcios pot fi?! Să sun la cineva, nu? Am început să iau la întâmplare numere de telefon din agendă. Nu a răspuns nimeni. Mi s-a părut logic. Am sunat la serviciul de urgență. Mi-a răspuns un robot. N-am înțeles prea bine ce a spus așa că am închis. Am întins picioarele peste tejghea. Deci, Alberto, ai rămas singurul pământean. Mișto, nu?! Mai am nevoie de cele două pastile de cianură? Neah, nu cred! Le-am scos dintre carii și le-am așezat una peste alta chiar în cutia cu mărunt. Am tras aer în piept. Toată viața m-am întrebat dacă apocalipsa e doar o sperietoare de ciori. Uite că a venit. Toți sunt morți. Sincer, mă așteptam să scap. Sunt norocos de felul meu. Nu mă miră nimic, toți sunt niște javre, eu sunt cel mai perfect pământean care a trăit vreodată. Dovada cea mai clară e că eu sunt viu și restul sunt înghețați. Ca niște bomboane cu rahat pe care le ții prea mult în congelator. Ar trebui să intru într-un supermarket și să beau o șampanie în cinstea mea, a celui mai iubit dintre pământeni. Mi s-a făcut milă de stanele de gheață. Dacă crește brusc temperatura și se topesc instant? Așa cel puțin nu sunt singur. Tot mai e cineva pe stradă, mai vezi o față cunoscută, mai râzi de figura de idiot a altuia. La ce supermarket să mă duc? Mai bine la mall, baremi să beau ceva de calitate. Oricum nu plătesc nimic. Tot ce e pe planeta asta îmi aparține: fiecare cub de gheață, fiecare pahar cu șampanie. Oare Dumnezeu a comandat toată șarada asta? Nu cred, dacă programa ceva scăpa și de mine, nu? Apoi m-a străfulgerat o idee. Băi prostule, tu ești Dumnezeu!!! Ce naiba?! Gândeste, Alberto! Gândește! Toți au murit, absolut toți, tu ai scăpat viu și nevătămat. Tu ești Dumnezeu, mereu ai fost. Apocalipsa asta e opera ta. Tu i-ai ucis pe toți. Tu ești unicul. Tu ești planeta, tu ești Viața, tu ești Salvarea. M-am trecut mâna prin păr. Deci eu sunt Dumnezeu. Hmm! Hai să încerc să-mi pun o dorință. Îmi doresc ca... Am închis ochii. Nu-mi doream nimic. Hmmm... Trebuie să-mi doresc ceva. Oare ce își dorește un dumnezeu? Un dumnezeu își dorește pacea între supușii lui și iubirea necondiționată. Sau poate că nu. E complicat. Extrem de complicat. Am deschis ochii. În fața mea era o tipă cu sânii mari și zâmbet super. Gata, știu ce-mi doresc: ca tipa asta să învie. Am închis ochii și m-am concentrat asupra sâniilor ei. Am rostit printre buze și un ”abracadabra”. I-am deschis. Nimic. Sânii erau de gheață. Am închis iar ochii. M-am concentrat asupra buzelor de data asta. Am rostit iar ”abracadabra” și am pocnit și din degete. Când am deschis ochii era la fel de înghețată ca prima dată. Suspect. Poate că mi-am pierdut puterile de dumnezeu. Hai să o iau în brațe. Am luat-o. Era rece. Extrem de rece. Am stat cu stana de gheață un minut în brațe. Absolut degeaba. Nu a înviat. Din contră, nasul a început să i se scurgă încet. Am lins-o pe gât. Era super. Avea gust de ciocolată. Apoi am lins altă stană de gheață. O tipă cu fustă mini. Asta avea gust de macaroane cu pui. Nici asta nu a înviat. Deci nu sunt Dumnezeu. Clar. Dacă nu pot învia pe nimeni nici măcar cu limba mea înseamnă că nu sunt Dumnezeu. Asta e. Și ce dacă nu sunt Dumnezeu? Mai bine mă duc să beau șampania aia.
Am băgat mâinile în buzunare și am plecat spre mall făcând slalom printre stanele de gheață. M-am îndepărtat de blocul meu destul de mult. Obosisem de atâta mers pe jos, nu mergea niciun autobuz, niciun taxi. M-am așezat pe bordură. E nasoală apocalipsa asta. Măcar dacă mai rămâneau vreo sută, două de oameni. Ne spuneam bancuri și ne îmbătam împreună. Dar așa e trist.
Semaforul era roșu. Mi s-a părut că aud un motor de autobuz.
Am început să alerg disperat spre zgomot. Creștea în intensitatea. Se auzea clar după blocul din fața mea. L-am ocolit într-o clipă. Nu era decât un televizor pornit. O cursă în care alerga un camion pe o pistă de gheață. Înseamnă că mai e cineva cu viață.
Am strigat tare.
Al cui e televizorul ăsta? Hei! Mă aude cineva? Răspundeeeeeeeee! Se auzea doar ecoul. Absolut nimeni.
Dintr-o dată frigul a pus stăpânire pe mine. Am început să tremur. Mâinile mi s-au îndreptat involuntar spre chioșcul cu ziare. Devenisem și eu o stană de gheață oarecare. Deci norocul meu a durat puțin. Am încercat să sparg cu dinții pastilele de cianură dintre dinții dar nu le mai găseam. Oare unde îmi sunt pastilele de cianură? Mierda! Le lăsasem în cutia cu mărunt. Mi-am adus aminte, le lăsasem în chioșcul de ziare de la interesecția străzilor ”Alberto” cu ”Apocalipsa”.
Urma să mor. Nici măcăr nu băusem șampania aia. Doamne, ce ghinion?!


Când m-am trezit era dimineață, pastilele erau pe colțul noptierei iar tipa cu sânii mari și buze super îmi servea cafeaua la pat ca într-un film cu James Bond, doar într-o pereche de tanga verzi transparenți. Eram cel mai iubit dintre pământeni iar. M-am ridicat din pat. Afară erau 25 de grade Celsius în miezul iernii iar chioșcul de ziare era saturat de clienți în tricouri. Unii își aruncaseră pastilele de cianură în cutia cu mărunt.
Am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a răspuns zâmbind provocator: ”Cum vrei tu, Dumnezeule.”