| = coerența avalanșei | Corneliu Traian Atanasiu [20.Jun.05 06:39] |
| Poezia ta, nu numai cea de față, are alura de viitură de cerneală care antrenează totul în cale. Anvergură de avalanșă a candorii care șterge năprasnic în drumul ei tot ce întîlnește. De aici și ușurința cu care schimbă peisajul, îl pulverizează și îl recompune. Catastrofa poate fi declanșată în joacă doar de un minim cutremur de pleoapă și cer, catedrală, cerneală sînt apoi dislocate, amestecate, prăvălite fără milă și fără frică. Pe hîrtie totul se rade și se recompune miraculos: „azi am învățat să nu îmi fie teamă că rămân răstignită-n gura mare, așteptând să renasc o întâmplare cu oră și păsări. azi am învățat că în limbă se plimbă uneori cuvinte-șenile ce merg la război, cu lumea din noi și că înspre seară, cireașa amară lucește-ntr-o doară pe-obraz de fecioară.” Cîteva versuri, întîmplare a sufletului, sînt și ele tipărite cu zvon sprințar de sandale-n pămînt, în cuvînt. Totul curge, se scrie, se șterge și se rescrie din nou. Altfel. Ființă-palimpsest faci din hîrtie scut și pînză-ntinsă-n vînt. Te-arunci în viață cînt ce îmblînzește furtuna și-ți călăuzești peste valuri poteca: „azi am învățat că din mine pot porni cântece vechi, arzând din temelii furtuna și că pe unele poteci piere-n chinuri mătrăguna. azi am învățat că nu posed nimic decât o șansă și-o fărâmă de mine și că sub lacrimi salatine pot înflori palori divine.” | |
| = "viitură de cerneală" | Alina Livia Lazăr [20.Jun.05 10:37] |
| avalanșele mătură tot în cale. în urma lor, ca o dorită promisiune, pacea. cuvintele se străduiesc să facă același lucru. diferența e că ele caută lumina. și, mai ales, mari felii de uman. palimpsestul ( ca și hârtia ) e doar un pretext. Mulțumesc mult pentru reinventarea poemului precum iaurtul Danone pe obraji de copil :)Înfometat poemul :) prietenesc, Livia | |