| = De partea…pietrelor | ion pascal vlad [15.Aug.09 16:45] |
…“Pentru că imediat ce piatra devine sferică și frumoasă rostogolirea ei continuă o face să se micșoreze, devenind o sferă din ce în ce mai mică, până ajunge sub forma unui bob, a unui grăunte de nisip și în final a unui fir de praf…” Între timp vântul suflă, spulberând nisipul. Și dacă vreuna dintre aceste particule, formă ultimă și cea mai infimă a obiectului, ajunge să ne intre cu adevărat în ochi, înseamnă că piatra, prin felul ei propriu de a ne orbi, ne pedepsește astfel și pune capăt contemplației noastre. …“Așadar piatra rostogolindu-se este o mișcare ce duce spre perfecțiune dar și spre dispariție…” E adevărat că piatra însăși se zbuciumă uneori. Ajunsă la ultima stare, atunci când sub formă de pietricele, prundiș, nisip, praf, nu mai e capabilă să-și joace rolul de recipient sau de suport al lucrurilor însuflețite. Desprinsă din blocul fundamental se rostogolește, zboară, cere un loc la suprafață. Orice urmă de viață se retrage departe de mohorâtele întinderi unde rând pe rând o împrăștie și o adună frenezia disperării. Toate formele pietrei, ce reprezintă fiecare un anume stadiu al evoluției sale, există simultan în lume. Nu mai putem vorbi aici de generații dispărute. Templele, Semizeii, Miracolele, Mamuții, Eroii, Străbunii se învecinează zilnic cu strănepoții. Fiecare om poate atinge în carne și oase toate înfățișările posibile ale acestei lumi în grădina sa. Nu mai putem vorbi aici de procreare. Totul există, sau mai curând ca în paradis, toată procreația există. Examinând cu multă atenție unul din tipurile particulare ale pietrei, perfecțiunea formei sale, faptul că o pot apuca și întoarce pe toate fețele în mâna mea mă face să aleg pietricica șlefuită de valurile mării. Această pietricică este exact piatra din epoca în care începe vârsta persoanei, a individului, adică a cuvântului! Din zi în zi mai mică dar mereu sigură de forma ei, solidă și uscată înăuntru, nu se lasă înglobată, ci mai curând micșorată de ape. Lasă să treacă prin ea întreaga mare, ce se pierde în adâncurile ei fără să o poată, cu nici un chip, preschimba în noroi! Lăsați pietrele să se rostogolească. După părerea mea, ele pot fi un reper pentru această lume. P.S. Sper să înțelegeți de ce am postat acest “comentariu” în forma aceasta. Cu stimă I.P.V. | |
| = pietrele -repere | cornel marginean [18.Aug.09 14:35] |
| Mi-a facut placere sa citesc, chiar am savurat modul in care ati scris in continuare despre soarta pietrelor, in mod categoric ele pot fi un reper al lumii, mai ales ca din acel praf , final si filozofic:) , amestecat cu resturile foste vii, se hranesc toate formele de viata ale intregii lumi, prin consistenta fertila a pamantului. Revin la retorica din ultima mea fraza si va dau dreptate. Cu stima . | |
| = ..secretul pietrelor rostogolindu-se | Ioan Marginean [24.Aug.09 14:19] |
| "Apoi voi face o baie și mă voi întinde obosit pe nisipul fierbinte. De ce să privesc lumea doar din punctul de vedere al pietrelor rostogolindu-se. Nici pietrele și nici nisipul nu pot fi repere ale unei lumi și nimeni nu știe unde și care sunt aceste repere." Un text cu o nuanta filosofica aparte! O filosofie pe intelesul fiecarui pamintean! De asemenea un pic de resemnare si o enorma sete de evadare, undeva... in natura. Mi-a placut mult eseul Cole! cu drag Ioan | |
| = Cole raspunde :) | cornel marginean [02.Sep.09 22:36] |
| Iti doresc si tie o asemenea evadare, apa si soarele sunt mama si tata pietrelor rostogolindu-se ... Ma bucur ca ai facut si o baie, chiar daca e doar posibila !! cu drag , Cole | |