| = Pielea calului | Călin Sămărghițan [17.Mar.10 21:09] |
| Interesantă și binevenită pentru acest site surprinderea spiritului haiku. O explicitare exhaustivă a întregului "mecanism" interior de receptare. Totuși, nu cred că haiku-ul are de-a face cu ironia, având în vedere strict proprietatea termenilor, nici măcar aici în povestea pieii de cal (ci mai degrabă un ton elegiac aș spune), deci titlul nu e prea inspirat, iar ultima apreciere nepotrivită. | |
| = precizare | Maria Tirenescu [17.Mar.10 22:47] |
| Voi cita un fragment din "Antologie de poezie clasică japoneză" scrisă de Ion Acsan și Dan Constantinescu apărută la Editura Științifică și Enciclopedică București 1981: În alcătuirea haiku-ului, plătind tribut sursei „haikai”, dar și mai rodnic umorului utilizat ca un ingredient de cunoaștere și realizare în practica Zen, acest element îl întâlnim, sub o formă difuză aparținând spiritului mai mult decât desenul concret, cum spune Blyth, „în fundalul oricărui haiku izbutit”. (R. H. Blyth, Haiku, vol I Tokyo, 1964) Regret că nu pot folosi două tipuri de ghilimele. Ceea ce conține introducerea capitolului al doilea, despre haiku, poate fi citit la adresa următoare: http://www.calameo.com/read/000003524a9287b32e4a9 | |
| = ironia structurală | Corneliu Traian Atanasiu [18.Mar.10 00:18] |
| Maria a citat foarte bine, este vorba de ironia de inspirație zen. Dar și structural, prin juxtapunerea imaginilor diferite pentru a provoca cititorul să găsească legătura subtilă dintre ele, haiku-ul conține un sîmbure de ironie. Haiku-ul pare învățătura succintă, lapidară ca o pildă, pe care ți-o servește maestrul fără să-ți dea mură-n gură. E genul de înțelepciunea care are nevoie de participarea ta pentru a împlini un înțeles doar schițat. Ironia este tocmai această rezervă, reținere, austeritate. Pe de altă parte, în cazul de față, numai auzind cuvintele de ziua muncii, mie mi se lățește un zîmbet pe față. | |
| = Mhm | Călin Sămărghițan [18.Mar.10 01:59] |
| Bune precizări. De aceea am și spus că "având în vedere strict proprietatea termenilor". De la zeflemeaua și persiflarea ironiei europeane, saltul spre "reținere și austeritate" este probabil cel care face diferența spre acceptarea de tip oriental a acestui tip de scriere. "Ironie structurală", cum spuneți, îmi sună bine. Totuși am citit și haiku-uri orientale fără pic de ironie. Sau cel puțin așa cum o înlegem noi. Nu înseamnă că e exclusivistă, nu? | |
| = ironia | Corneliu Traian Atanasiu [18.Mar.10 10:10] |
| Ironia poate fi și subțire, rafinată, binevoitoare. Bășcălia românească nu este nicidecum un etalon pentru haiku. Ironia, chiar și în cultura occidentală de tip socratic, este un stimulent al cunoașterii, un pinten (și nu un șut în fund balcanic). Dar, pentru că haiku-ul are un ton de lirică obiectivă (care refuză prezența explicită a eului în text), în el orice cunoaștere are o nuanță de amărăciune (cosmică) asumată. Iar ironia nu face decît să o mlădieze. Altfel, elegiacul riscă să devină mălăieț. | |
| = Tot despre ironie | Dan Norea [18.Mar.10 14:10] |
| Cred că mica divergenșă a apărut dintr-o confuzie de termeni. Uzual, ironia este îndreptată asupra umanului (o persoană, un grup, un obicei) și are o tentă de critică, de persiflare, chiar de ușoară bătaie de joc. Domnul Sămărghițan are dreptate, în haiku acest gen de ironie nu se regăsește. Poate doar în senryu, dar și acolo are un caracter mai benign, de dezvăluire a unei situații și mai puțin de condamnare. Cornel cred că se referă la ceea ce numim "ironia lucrurilor". Cu alte cuvinte, la ceva paradoxal, ieșit din comun. Aici e cazul să pomenesc faptul că poemul de mai sus face parte din volumul "Marea tăcere", cap. "Dincolo de tăcere", scris de Șerban Codrin. Ori Șerban Codrin mi-a spus în mai multe rânduri că paradoxul este categoria estetică pe care el o apreciază cel mai mult la un haiku. Cu alte cuvinte, iată (încă) un caz în care ambii preopinenți au dreptate. | |