| + Un îndrumar cât se poate de util | Dan Norea [19.Oct.11 17:34] |
| Un text scris cu mâna sigură a unui eseist cu experiență. Juxtapunerea este poate cel mai spinos obstacol ce stă în fața cuiva care se apropie de haiku. Toată lumea a auzit de kireji și de cele două planuri, dar foarte puțini înțeleg semnificația lor profundă. Exemplele negative sunt bine alese și comentariile pe marginea lor sunt sugestive. Poate ar fi trebuit încă cel puțin două-trei exemple pozitive. Problema este bine tratată și recomand textul spre lectură, prin intermediul unei steluțe, tuturor începătorilor și avansaților din lumea haiku-ului. | |
| = Am încă două exemple de haiku-uri românești: | Corneliu Traian Atanasiu [10.Dec.18 14:27] |
| Două poeme de autori români pot să ilustreze și ele valoarea superlativă a diferenței dintre două imagini situate în planuri diferite ale realității. În poemul lui Șerban Codrin: De ziua muncii – uscîndu-se la soare pielea unui cal fiecare din cele două imagini trimite către altă zonă a existenței. Pielea calului este întinsă la soare, aflîndu-se într-una din etapele procesului tehnologic de tăbăcire. E pusă pe gard, pe un suport special sau pe iarbă. Ziua muncii ne trimite însă cu gîndul către sărbătoarea de 1 mai, către parada muncii socialiste sau către un picnic la iarbă verde. Între cele două imagini nu există nicio soluție de continuitate, alăturarea n-are dezlegare în acest plan. Oricît am contempla cele două imagini, între ele se cască o prăpastie imposibil de depășit. Soluția apropierii apare doar în alt orizont, în acela simbolic. Spațiul gol creat între imaginile atît de diferite nu poate fi umplut decît meditînd la aluziile stîrnite de ele. Ne vine-n gînd că pielea e a unui animal de povară care a trudit o viață-ntreagă și din care, iată, a rămas numai pielea, care și ea a fost luată de pe el. Ne gîndim acum și la truditorii care sărbătoresc o zi a muncii, trudă care de fapt îi usucă și pe ei zi de zi, și fizic, și sufletește, asemenea unor vite de povară. Ziua muncii, cu dublul ei înțeles de chin și sărbătoare ni se pare acum deja o ironie amară. Sărbătoarea este doar un eufemism, ca acea încheiere a oricărei petețiții din epoca stalinistă cu formula exaltată: Onoare muncii! Acest spațiu dintre cele două imagini diferite, numit în japoneză yo haku, este de fapt un tărîm aluziv care dă volum imaginilor și le determină să se lepede de platitudine, aspirînd către înțelesuri spirituale nonfigurative. Un alt poem cu imagini din domenii diferite este și cel al lui Eduard Țară: țurțuri picurînd – bătrînul strînge în palmă un ceas ruginit Între țurțurii picurînd a desprimăvărare și gestul, poate tandru, poate crispat, al bătrînului nu se poate stabili o legătură organică. În ultimă instanță, poți crede că ar putea exista o simultaneitate a celor două evenimente diferite sau poate, cine știe, o ciudată legătură cauză-efect. În planul contemplării separate a imaginilor nu există însă dezlegare. Abia cînd urmărim doar ceea ce simbolizează cele două imagini, schimarea anotimpurilor și trecerea implacabilă a timpului, avem acces la un numitor comun al lor. Aluziile și sugestiile legate de felul diferit de a simți și a resimți timpul vor fi cele la care vom medita și care ne vor induce stări de spirit și dispoziții sufletești. Abia acum ne putem întoarce către cele evocate și putem recompune o scenă în care bătrînul trăiește intens indiferenta a măsurare a timpului scurs ca picături de apă din trupul țurțurelui în contrast cu cel măsurat de ceasul a cărui rugină o simte crescînd în trupul său. Neexplicitarea legăturii dintre imagini face omisiunea elocventă, ne dă de gîndit, ne pune pe gînduri, ne dă de înțeles și, în cele din urmă, ne asigura gratificația unei descoperiri solitare a tîlcurilor ce se pot isca, asemenea unei scîntei, în spațiul uscat ca iasca dintre cremene și amnar. | |