| = nu știu de ce dar îmi pare | Ioan Postolache-Doljești [16.Aug.17 07:20] |
| o răbufnire cu gust de lacrimă poemul scris dintr-o suflare un tablou al singurătății feminine colaj în care cuvintele sunt petece de piele ruptă în jupuire de suflet pentru că da universul trăirilor ei la vârsta când fluturii sunt conștientizați ca trecute omizi când mamă fiind viața se umple de griji când timpul cândva perceput ca un zbor e de fapt un târâș prin glodul clipelor în acel univers interzis cunoașterii masculine îmbrăcată într-o iubire uzată în brațele singurătății-n de sine nu-i rămâne decât mimarea unei împliniri existențiale un fel de maimuțăreală pentru ascunderea în ochii din jur ce-o privesc adânca-i tristețe invocând numele adormitei și ridicată cu trupul la cer se înțelege că orice nume ar purta femeia e tot o Mărie născătoare de prunc și pruncul e mereu dumnezeu pe pământ la picioarele căruia mamele speră și plâng... poem adânc răvășitor de greșesc iertare sunt doar un bărbat. Ioan. | |