| = bat zemuri, într-un chivot, cu potop de șei | Maria Prochipiuc [01.Nov.05 09:26] |
| duc frâul sărăcit de ghinturi, spre un val din cele care curg pe ochii morți de pești și-n tropotul ascuns, al cailor, cumva-l țin brumelor străin, departe cât ne ești, - cum adică sărăcit de ghinturi? acum depinde la care, sau către ce ar trebui să mă îndrept eu, m-am dus spre arme, recunosc nu prea am multe cunoștințe, dar știu că rolul lor este de a…țintă spre nicunde, spre val, ce e val ca valul trece, doar tropotul cailor prinde mișcarea mai departe de unde ne ești, mai departe de unde suntem, dar nu mai departe de tine din cornier îmi fac ostrețe, pe grumaz și din ferestre răni, de fier-beton cu zid pe care urcă-ncet noi herghelii, de az' până-n alt ieri, prin miezuri ce ne-nchid,- da, din cornier ostrețe, de cât o fi cornierul de îți poți face așa ceva?, se vede că e o izolare totală a ființei dincolo de tine, îți construiești o închisoare, te izolezi, fiindcă dinspre nu mai este nimic, poate doar dezamăgiri ale unor timpuri care erau oricum cusute cu miezuri fără înveliș. Chiar și fereastra care are deschidere spre libertatea gândului a firii e aici la tine durere, durere a hergheliilor ce vor trece așa cum au trecut mereu. bat zemuri, într-un chivot, cu potop de șei ce ni-s și frunzele, prefaceri de omizi, de limbul lor atârnă fructe moi, și ce-i mai putred ca-ntomnirea-n arbori când ucizi, - totul e aici într-o stare de trecere, de refacere, dar mai putin de înmugurire, chiar dacă e toamnă, să punem toate acestea pe toamna aceasta, așa ca să ne ascundem de noi. Versul: mai putred ca-ntomnirea-n arbori când ucizi, îl pot considera esența poemului. Să fie doar toamna de vină? Am descoperit un Daniel poet plin de tristețe, de tristețea toamnelor, a timpurilor ce mângâie uneori cu durere, alteori cu neștiința zilei de mâine. Poate în următoarea poezie reușești să scapi de corniere și de ferestre și de… | |
| = "și lumea-i pornită..." | Ela Victoria Luca [01.Nov.05 10:25] |
| Poem al deșertăciunii, al "ochilor morți de pește", închis în sine însuși, "sărăcit de ghinturi", ascultând "-n tropotul ascuns, al cailor, cumva-l țin brumelor străin". Și atât de departe-i aproapea, încât sufletul cesta-i bezmetec, închis fără aer pătrunzând "din ferestre răni, de fier-beton cu zid" și chemând din adâncuri "herghelii de ieri", caii neîmblânziți ai vieții ce se zbate-n cuvinte necuvântate. Miezul de spirit e un vers care rupe hățurile și lasă libertatea dincolo de orice tărâm al umbrelor: "și ce-i mai putred ca-ntomnirea-n arbori când ucizi"... "Să nu ucizi o pasăre cântătoare", dintr-o dragoste purtătoare spre o altă lume descântată. Și finalul mă face să plec acum fruntea privind într-o lacrimă "pruncii veștezi" ai arborilor tăi, legăna-m-aș și n-am cui, pe plaiul Bucului... Dinspre mare când treci pe un drum ajungi acolo și îți amintești iarba veștejindu-se sub tălpile copilăriei, nu-i așa? Eu asta am gândit curând când pe-acolo trecut-am. Și cântul acesta de întristare și patimă neplânsă aș vrea să se piardă cumva în verde-brad. Ela | |
| = pasteland pe "plaiul Bahluiului" | Daniel Bratu [01.Nov.05 11:17] |
| Maria, Ela, multumesc, prin "fraul saracit de ghinturi" am incercat o inducere a cenusiului, a lipsei de stralucire, a cetii, a inutilitatii miscarii(fraul bate apele, ai intuit mai departe, nu este "montat" pe capete de cai), e interesanta si ideea ghintului de arma, ca o spirala prin timp, "cornierul", "fierul beton", "zidul" - da, din aceeasi familie, a inchiderii, impietririi, mortificarii, artificialului, ultima strofa e legata de celelalte prin imaginea vegetalului putred, univers inchis, zabrelele si zidul "intomnirii" care cern berzele, ucigand posibilii prunci, intr-o lume oricum deja pornita, in alta directie, textul e scris de ceva vreme, dar am simtit ca si toamna de acum e pe potriva lui si-a mea | |
| + labirintul spirala-ghintul | Dana Stefan [01.Nov.05 14:08] |
| ghintul. ghintul e spirala. e la fel ca si in povestea fractalilor, mi-ar place mie sa cred, unde lumile desi paralele, sunt stapanite cu ajutorul unui simplu betigas cu care noi invatam pe lumea asta sa dam gauri, si sa curga de-a valma culorile cat sa ne faca zob! ghinturi..si ce daca e griul?! spirala are patina! arama sa fie, sa scanteieze druml asumat! pentru ca, dragul meu prieten, labirintul tau e cel fara de portite, sa te rasucesti insurubandu-te spre miezul lucrurilor atunci, sa gandesti la toate bunele si nebunele in timp ce pasesti, pentru ca uite, citesc aici ca spre inainte ti-e drumul. si drumul asta inseamna toata splendoarea. si-atunci sa fie si pesti, si zidarie, sa fie si lumi calatorite prin timp, sa fie si patina de platosa-arama care innobileaza lutul, cine se mai poate teme atunci de fraul saracit?! chiar daca aici e un altfel de daniel, eu regasesc poetul, iau poemul drept un gest declarat al asumarii acestei conditii de a fi harazit poet, Om care e framantat de atat de complicate si incalcite stari si trairi reflectate in evenimentele care-l compun. si din acest unghi al privirii, asez un semn in cale, convinsa ca drumul ales e cel mai greu, deci merita toata consideratia omul care il calca. Linea | |
| = ghint-labirint, gand-inima si | Daniel Bratu [02.Nov.05 18:31] |
| Dana, multumesc, scuza intarzierea raspunsului, spiralele de drum s-au adunat, mantiile plecarii ascund acum ghinturile cailor orbi in tropot sub lumi, de unde se pot intoarce axe si colora miezuri goale de invelis, iar drumul nepoleit e drum polenit cu griuri, da, ingustat si-aproape el seamana cu scorburi de luna si fata intoarsa, lumile raman fericite, se vor inmulti doar prin "porniri", prin divizari, multumesc din nou gandurilor si luminilor, comentariul tau straluceste cu ghint, fara ghint, oricum | |