| = de citit | Nicoleta Tase [02.Apr.06 19:07] |
| "si am tacut incet si-am zis pardon". La asta m-a dus cu gandul textul. Cei plecati care nu mai pot decat sa devina cantec si din fata amintirii carora ne tragem pasii incet, ca intr-o rugaciune. Linistea speciala de care vorbesti este poate (sau eu asa o vad) un fel de "maktub" al orientalilor, un fel de "asa trebuie sa fie", o impacare cumva cu ceea ce a fost, cu ce e inca in noi, in fiecare, cu ceea ce se intampla. Poezia curge dureros si totusi foarte armonios, frazele scurte nu segmenteaza, ba as zice, dimpotriva, asigura aceasta senzatie de curgere, ca timpul prin care trecem si care "ne intampla" toate evenimentele din viata. | |
| = erata | Nicoleta Tase [02.Apr.06 19:08] |
| "tusit" nu "tacut" (totusi probabil ca actul ratat zice ceva acolo. tacerea simpla, plina e prima reactie la un asemenea text) | |
| + "unul în altul ca într-un ascensor miraculos" | silvia caloianu [02.Apr.06 20:44] |
| m-a impresionat deosebit. "locurile de joacă ne devin morminte"... ...poate ca ar mai fi de "epurat" discursul, daca sa vedem in el un text unitar. deocamdata, stiu doar ca am citit pe nerasuflate, stiu doar ca ies de aici emotionata, cucerita de imagini, de expresii autentice, de retinut. cred eu, chiar de spuneai doar "zilele ni se frâng pe la mijloc ca niște lujeri prea înalți", si tot meritai o "stea", de atentie speciala in zona! | |
| + altceva | Olga Stefan [02.Apr.06 21:14] |
| textul ăsta e deja altceva. nu mai degajă atmosfera greoaie, aproape irespirabilă a jurnalelor anterioare, deși probabil că într-un corp comun, reunite sub un singur titlu, textele respective s-ar pune în valoare unul pe altul, prin coerența și recurența câtorva simboluri/teme/obsesii. textul acesta, în schimb, este un organism, o singură piesă. îmi place că ai renunțat la metaforele plasticizante care încărcau realmente țesăturile "jurnalelor" tale. acum, figurile de stil sunt doar pete de culoare suficient de pregante, însă neoboitoare. simt de asemenea că ai renunțat la obsesia creării unui limbaj hiperpoetizat în favoarea flexibilității unei exprimări mai "informale". aș avea de făcut o singură observație (poți s-o iei și ca pe o sugestie):"mi-re-la-mi-re-la–mi-re-la" e un vers mult prea previzibil în context, a putea să renunți la el pt. că intervine ca o ruptură lipsită de justificare, ne-necseară. oricum, sunt plăcut surprinsă de schimbarea asta la nivel discursiv și imagistic. | |
| = te văd din goana unui tren fără stații | Enache Ionut Laurentiu [02.Apr.06 21:31] |
| copiii dezastrului ne aplaudă toată noaptea și nu cred voi putea să mai dorm vreodată. zilele ni se frâng pe la mijloc ca niște lujeri prea înalți s-u-p-e-r-b. Ioana reuseste pentru a nu stiu cata oara sa ma lase fara cuvinte. raman doar sa o imbratisez (poetic) si sa repet. s-u-p-e-r-b. iti multumesc. cu drag | |
| = te recunosc | Ela Victoria Luca [02.Apr.06 21:33] |
| ...după structurile tale clădite oarecum asimetric. Ne vorbești despre un trup prizonier, din care numai certitudinea existenței prin poezie ne lasă o respirație înaltă, spiritualizată, fiindcă, prin stațiile metaforice prin care trecem, citindu-te, recunoaștem profilul poetic, acum personalizat, individualizat, un eu într-o arhitectură lingvistică armonioasă, ce știe să se exprime, să dea formă spațiilor, versurilor, registrelor de interpretare, să nu acopere imaginile în grabă, chiar dacă pleacă din locuri incerte ca o "peltea", metamorfozând "fiarele" - senzații, instincte, în cântec (acolo e mirela sau mierla? eu mierla am citit, fiindcă știu povestea mierlei, deși mi-re-la-ul tău este inclus). Chiar dacă vorbești despre un dezastru, aici se simte transcenderea angoaselor, îndeosebi a celei de prăbușire, sau a celei de cădere la nesfârșit, semn că există anumite certitudini, o susținere în evoluția poeziei tale dată de cunoaștere, căutare, prelucrare continuă, lectură, travaliu interior. Da, atunci când lujerii sunt prea înalți, ceva se frânge, fie ele zile sau clipe, sau idei, sau ceva-ul acela care ne amintește că mai avem de parcurs înalturi. Fapt pe care ți-l asumi, fiindcă "acasă" este în Self-ul tău, din care îți aduni resursele poetice. "ar fi timpul să pășim unul în altul ca într-un ascensor miraculos care să ne transporte acasă." Aș fi renunțat la explicativul "pentru că știi", i-aș fi dat altă formă. Deosebit: "locurile de joacă ne devin morminte" și "eu sunt uterul lumii în care ne vom întoarce de-acum" - creația ca perpetuă naștere. Ela | |
| = mai bine mai târziu...răspunsuri și mulțumiri | ioana cheregi crișan [04.Apr.06 15:40] |
| Nicoleta, este într-adevăr o pace, o împăcare...mulțumesc. Silvia, e o surpriză foarte plăcută aprecierea ta. mulțumesc mult. Olga, trebuie să recunosc că am stat cu sufletul la gură așteptând reacția ta. încerc să schimb ceva...atât cât se poate. știi tu despre ce vorbesc, cred. te mai aștept. Ionuț, ca de obicei trecerea ta mă bucură. mult. mulțumesc și te mai aștept cu drag. Ela, te recunosc și eu în acest comentariu care descifrează chiar și indescifrabilul lăsând însă misterul pe loc...:) îți mulțumesc mult. ioana. p.s. Mirela e o fată frumoasă care acum merge, vorbește și râde poate chiar prea mult uneori. nu toată lumea înțelege ce spune, nu toată lumea înțelege ce simte. nici eu nu o înțeleg, dar sper că va iubi din nou și că mersul ei puțin mai nesigur va fi îndrăgit de cineva foarte special pentru ea. Mi-re-la îmi pare acum un cântec al supraviețuirii. | |