| = Remarcă eso-exoterică | Constantin Enianu [29.Apr.06 09:31] |
| Noțiunea de „existență“ nu este inteligibilă fără referirea la corelatul ei – „transcendența“. În raport cu aceasta din urmă, „existența umană“ ne apare ca o perpetuă „cădere“, ca un „a fi înainte de sine“ (Heidegger), ca „proiect“(Sartre), ca „tendință și comunicare“ (Jaspers), ca „refuz și invocare“ (G. Marcel). Cred că era necesară din perspectiva înțelegerii „transcendenței“, abordarea celor două grupări existențialiste: „atee“ (Heidegger, Sartre, Abbagnano) pentru care omul este însăși transcendență (adică prin însuși faptul că există, omul e angajat în „realizarea“ lumii, fără intervenția divină) și gruparea religioasă (K. Jaspers, G. Marcel, M. Buber), pentru care există un transcendent absolut, spre care omul tinde, în raport cu care el definește sensul acțiunilor sale. Eseul este ineresant totusi din optica „monistă“ tratată, mai ales prin comentariile finale la temă. Succes in continuare. | |
| = ... | Ioan Albu [29.Apr.06 10:00] |
| Heidegger nu s-a recunoscut niciodată existențialist, iar creștin nici atât. Existențialistul creștin standard este Gabriel Marcel. În "Scrisoare despre umanism" (1948) Heidegger precizează clar diferența dintre gândirea sa, care vrea să depășească metafizica, și existențialism, care rămâne metafizică. | |