| = stai să vezi, Corneliu, | Alina Livia Lazăr [19.Jun.06 07:50] |
Cum mergeam eu așa prin lumea mică a pașilor mei, ești atent?!, ei bine, împingeam apatic un căruț de cumpărături în Carrefour și mă gândeam dacă într-adevăr am nevoie de toate cumpărăturile astea, încercam să îmi dau seama care e mecanismul conform căruia shoppingul mă face mai optimistă, mă mai urmărești?!, când deodată dintr-un alt căruț de cumpărături un băiețel cu ochi verzi întinde mâinile către mine, rămân blocată, către mine?!!!!, îl iau în brațe, mă uit la mama lui, el îmi cuprinde gâtul cu mânuțele, "hai, mami, fă-ne poză", ueeeeei, s-a înroșit li în obraz, a făcut și poze, întreabă pe îngeraș cum îl cheamă, îngerul zice zâmbindu-mi în ochi, "Valetin Pătlascu", eu zic "Acum ce facem? Te iau cu mine?! O lăsăm pe mama aici?!", el zice "Da, dar pe tine cum te cheamă?", eu zic cum mă cheamă, și în cele din urmă, cu greu ne despărțim din îmbrățișare. Și uite așa ți-am zis povestea, Corneliu. Cum că dacă m-ar fi îmbrățișat un bărbat, nu cred că aș fi simțit atâta emoție. :) Am vrut să zic că, de fapt, e o minciună că shoppingul mă optimizează. Mai degrabă aceste întâmplări mici-mici și lovite de firesc fermecător! :) Articolul tău este binevenit pentru o intens-povestitoare ca mine, mai ales că atrage atenția asupra responsabilizării acestui act și înțelegerii lui la adevărata valoare (care îi poate fi conferită sau nu). Vie, li | |
| = ps | Alina Livia Lazăr [19.Jun.06 07:55] |
Eu povestesc ca să mă cunosc mai bine. :) Ca să mă cunosc. | |
| = Și al cui crezi tu că era | Corneliu Traian Atanasiu [19.Jun.06 08:31] |
| Valentin? Dacă povestea nu e de florile mărului, chiar dacă o fi doar o întîmplare, ea pare a avea un tîlc. Domnul "Pătlascu" o ști? Ce o zice, fermecătoareo? | |
| = a povesti | Monica Manolachi [19.Jun.06 08:40] |
| Sunt de acord cu ideea cuprinsă în paragraful acesta : "Prin poveste, monstruozitatea neînțelesului se îmblînzește. Neînțelesul atît al persoanei care devine personaj și erou al povestirii, cît și al faptelor, al realității în sine care de multe ori este de-a dreptul incredibilă. Monstrul uman se îmblînzește în poveste, el devine o ființă recuperată, încadrabilă, iar de necrezutul se preschimbă în verosimil." însă obiectez față de folosirea verbelor la reflexiv, având în vedere câteva idei contrare din penultimul paragraf, pe care le voi evidenția mai jos. Cum adică se îmblânzește, cum se preschimbă? Mi se pare că cineva trebuie să facă aceasta, să existe deci un subiect, dar, în același timp, monstruozitatea/stranietatea/fabulosul/neobișnuitul ca obiect al povestirii nu sunt chiar așa de inerte pe cât par, ci îl implică pe subiect prin simplele treceri dintr-o stare în alta, purtându-l prin obiectivitatea sa și, în final, eliberându-l. Li a observat bine responsabilizarea, dar mie mi-e teamă să trag linia de demarcație între povestitor și cel povestit (cel care "nu știe să povestească" și "își irosește într-un fel viața, [...] nu dorește să fie înțeles"). Odată ce începi să scrii, despre tine sau despre altul, nu mai există cale de întoarcere: pagina sau ecranul separă, dar și unesc cele două entități, iar neobișnuitul devine astfel familiar. Mai clar, nu cred că cel povestit nu dorește să fie înțeles, pentru că și cele mai simple și de neluat în seamă gesturi sunt, până la urmă, prima formă de voință și de limbaj. | |
| = "Nu știe să" | Corneliu Traian Atanasiu [19.Jun.06 09:08] |
| îl iau ca "nu obișnuiește să", nu are nevoie de celălalt și n-are abilitățile de a se apropia de el ca să își povestească viața. Își suportă poate cu stoicism sau cu nesimțire viața. Este oarecum ficat într-o monstruoasă înstrăinare. Nu mă refer la literatură, ci la povestirea ca mod de a exista suplimentar, ceva mai mult, nu doar în sine și pentru sine. Ci pentru celălalt. Și, implicit, pentru a te cunoaște mai bine și a te umaniza. | |
| = scuze: | Corneliu Traian Atanasiu [19.Jun.06 09:09] |
| fixat nu ficat. | |
| = limitele povestirii ca limite a lumii | dorin cozan [19.Jun.06 10:09] |
| o functie esentiala a povestirii ca modalitate exemplara de a reda lumea omului și invers consta in reliefarea si mentinerea realitatii invizibile -adevarata realitate sau, mai bine spus, unica realitate-care legitimeaza orice discurs onto/logic. realitatea vizibila nu exista decat la nivelul simtului comun si obtuz. credinta in adevarul care se arata in logica povestirii justifica astfel actul creatiei, unicul care (mai) conteaza, chiar si in lipsa oricarei justificari. de aici libertatea dar si inchisoarea limbajului. | |
| = întrebări | Monica Manolachi [19.Jun.06 10:39] |
| Acea diateză pasivă din "este oarecum fixat" îmi dă ocazia să mai întreb câte ceva. Diateza pasivă implică o entitate exterioară monstruosului care îl fixează pe cel care să zicem că nu simte viața, nu simte nevoia de a împărtăși. Este deja obiectivizat. Ce se întâmplă însă când înstrăinatul ar vrea, dar nu este ascultat pentru că are un fel diferit de a-și expune sinele, poate de-a dreptul dezgustător, violent, incontrolabil și intolerabil? Cazuri pe sait și aiurea există cu duiumul. Asta una. Apoi, iluminismul și modernismul și-au dovedit adesea eșecul în a trasa hărți atotcuprinzătoare care să se suprapună cu adevărul. In contextul de față, dacă a povesti despre sine înseamnă a ordona experiențele astfel încât să fie primite de celălalt, ce se întâmplă când experiențele, reprezentările sinelui nu convin ascultătorului, pentru că acesta are deja o istorie, un bagaj de cunoaștere diferite, în contradicție cu ceea ce aude? Mai concis, cine se umanizează, cel ce povestește chiar și despre înstrăinare (de parcă ar fi o boală – din punctul meu de vedere, înstrăinarea, chiar și monstruoasă, poate însemna regăsire) sau cel ce ascultă o poveste diferită față de ceea ce deja știe? Intreb pentru că nici eu nu știu foarte clar măsurile și poate mai aflu câte ceva. :-) | |
| = Monica, | Corneliu Traian Atanasiu [19.Jun.06 13:36] |
Mă bucur că mă întrebi așa. N-am răspunsuri savante. Nu știu neapărat dacă există un „agent” altul decît propria sa lipsă de interes pentru a-și înțelege înstrăinarea și a-i răspunde, a o conștientiza, a o depăși. Înstrăinatul e de cele mai multe ori un colaoraționist, el validează monstruoasa coaliție dintre victimă și călău. Dacă vrea și nu poate este tot o variantă a lui „nu știe să”, n-are tehnologia, nu deține acel „know how” pentru a-i reuși tentativa, e un monstru al inadecvării, un idiosincratic, nu pricepe că trebuie să se apropie de ceilalți în atitudini mitice potrivite, renunțînd la sinele unicității inadmisibile. Aș zice că trebuie să fie un monstru penitent, trebuie „să plîngă” și va fi înțeles. Eu cred că se umanizează amîndoi, căci tentativa povestirii este una a regăsirii în ceva care-i unește pe cei doi într-un fel de mitologie consensuală. Dacă povestitorul știe să povestească și celălalt știe să asculte. Altfel nu poate fi vorba decît de neînțelegeri. Todeauna, în astfel de situații e un sîmbure de iubire. Care încolțește sau ba. Dorine, tu mereu teoretizezi excesiv. Realitatea invizibilă de care vorbești este chiar aceea în care oamenii se întîlnesc ca oameni, un fel de cadre mitologice ale oricărei povestiri. Numai așa pot povesti, altfel mi se va spune că fabulez, aberez, mint etc. | |
| = Interesant | Odãgescu Bogdan [19.Jun.06 13:50] |
| Eseul tau m-a pus pe meditat... intr-adevar povestirea are o functie introspectiva (sau introspectionala??? nu stiu exact cum se zice). Povestesti altora pentru propria-ti persoana, de multe ori... Vrei sa fi ascultat dintr-un viciu, de fapt. Sanvin eseul si metodic alcatuit, usor de urmarit si folositor pentru amatorii de "teorii ale chibritului" imbunatatite, asa ca mine... :) | |
| = vasile lovinescu ! | Dan Carlea [19.Jun.06 14:09] |
| Corneliu,as fi spus ca merita textul o stea,dar are o lipsa inacceptabila pe care daca,in timp,o vei remedia,va iesi un eseu bun. Trebuie macar sa amintesti numele initiatului care a cam spus cam tot ce era de spus cu privire la acest subiect. VASILE LOVINESCU. Astept eseul complet. | |
| = erata | Dan Carlea [19.Jun.06 14:11] |
| scuze de repetarea lui "cam" graba asta si mai mult timp pierd cu eratele | |
| = . | dorin cozan [19.Jun.06 14:49] |
| nu cred | |
| = Așa e, | Corneliu Traian Atanasiu [19.Jun.06 15:21] |
| nu comit eseuri teribilist-erudite. Mă interesează să prind un pic din experiența mea folosindu-mă și de ceea ce am citit. E vorba, Bogdane, de faptul că noi și ceilalți avem nevoie să povestim. De ce și cum, fiecare poate să mai adauge cîte ceva din ce știe că a făcut el sau alții. Nu am citit Vasile Lovinescu, Dane, regret. Am rămas fără stea. Poate cu altă ocazie. Dorine, și eu sînt de obicei Toma Necredinciosul. Sau măcar fac pe. | |
| = nu va suparati | dorin cozan [19.Jun.06 15:28] |
| eu faceam pe vasile lovinescu | |
| = citeste-l,nu o lua ironic. o sa vezi ce e acolo | Dan Carlea [19.Jun.06 16:22] |
| Corneliu,nu o lua in ironie, ca nu a fost o rautate din partea mea. Citeste-l iute pe VASILE LOVINESCU, el e cel mai in materie,nu Eliade. Dupa ce il citesti,sa imi spui cum ti se pare si o sa vezi ca o sa stergi textul , fiindca fara Lovinescu nimeni nu ar trebui sa se apuce de tema asta. | |
| = si rene guenon | Dan Carlea [19.Jun.06 16:36] |
| am uitat sa-ti zic de RENE GUENON. | |
| = de fapt | DoDu [19.Jun.06 17:43] |
| Asa, in doi peri, ai dreptate. Insa esti departe. In sensul ca nu explorezi subiectul, abia daca ii faci o introducere. Functia, rolul povestii, e mult mai complex. Iar exploatarea ei literara e alta mancare de peste. De fapt despre ce vorbim, despre povestea orala sau despre cea scrisa? | |
| = Dodule, | Corneliu Traian Atanasiu [19.Jun.06 18:59] |
| ești singurul care a priceput. Despre povestea vieții vorbesc, spusă la urechea unui om. De faptul că dorim să o spunem cuiva, măcar unora dintre noi. N-am spus nimic despre povestea literară. Bibliografia am notat-o. | |
| = Efectul magic al confesiunii | Nuta Craciun [20.Jun.06 00:14] |
Exista o nevoie imperioasa a omului de a se confesa (asa cum exista nevoia de a te agata de superstitii). Povestind incerci sa pui de acord adevarul tau, cu adevarul lumii, incerci sa intinzi punti intre tine si ceilalti. A povesti inseamna, asa cum se arata aici, a imblanzi realitatea in care traiesti, a te obisnui cu ea, a o adapta sau a te adapta. Cand povestesti despre tine o faci si pentru a te cunoaste mai bine, evocand secvente din viata ta cu voce tare, revezi si adevarul in care ai crezut si poti testa astfel, cat din el rezista in fata celui care asculta. In general povestind, vrei de fapt sa treci mai departe, iar cel ce asculta, are rolul echilibrului pe care il cauti, de aceea alegi pentru asta persoane puternice, in rationamentul carora crezi. Nu stiu cat conteaza, cum povestesti. Se spune aici ca: „Cine nu știe să povestească, nu consimte să o facă, nu simte nevoia imperioasă de a găsi pe cineva care să-l asculte” . Eu as spune ca, cine nu stie sa povesteasca, nu inseamna neaparat ca nu vrea sa faca asta, poate doar nu detine arta povestirii si atunci tace, „răminind un monstru neînțeles”, nu care nu dorește să fie înțeles. Nu crezi ca e ceva cu neputinta asta, de a te povesti? Sau poate, tu esti singurul vinovat ca nu poti face asta? | |
| = Uite, | Corneliu Traian Atanasiu [20.Jun.06 11:45] |
| Nuța, am răspuns pe altă pagina la fel. Exercițiul contează, el înseamnă multe: îndrăzneală și tot ce vine dincolo de ea: dobîndire de abilități, de încredere, de curaj, de apetit și atîtea altele. E bine că ești în finalul acestor comentarii, ești cu adevărat de bună credință și nu invoci alte exigențe în legătură cu cele ce ai citit. Ai înțeles și te menții în ideea pe care ai prins-o și îți ajunge. Și pe care o contiui. Mulțumesc. | |
| = corneliu | Florin Ostrov [15.Aug.06 05:42] |
| a fost o placere sa-ti parcurg randurile. unul din rarele eseuri cu idei frumos conturate, structurare clara, scoatere in evidenta a esentelor. mi-a placut si ce-ai scris despre tine anterior: "nu comit eseuri teribilist-erudite. Mă interesează să prind un pic din experiența mea folosindu-mă și de ceea ce am citit" o sa revin cu certitudine pe pagina ta | |