| = paradoxul | stefan ciobanu [20.Aug.06 17:56] |
| ela, ne povestești ceva frumos și nou.îmi place 'rotocoalele arse din zi' ca simbol al căldurii zic eu.rolul de magdalena într-un absurd perpetuu nu te prinde, cum nu te prinde nici cel de lolita, iar vulturul care te sfârșește nu trebuie să fie văzut de nimeni e ceva personal.și totuși cum bine zici 'nici singur nu poți rămâne singur' numai bine | |
| = paradoxal | Ciprian Radu [20.Aug.06 18:02] |
| Ela, cu permisiunea ta am ales versuri ce mi-au placut (am facut abstractie de cele necesare pentru 'paradox'): seara de fapt nu exista erau doar câteva rotocoale arse din zi uitam de vulturul negru cum putrezește omul în om nu mai înțelegeam nici măcar linia care despărțea palma de inimă cum să înșel cum să despart deodată s-au ridicat două umbre vulturul negru încă mânca lent din creștetul meu din inimă din ficat seara începuse în alt an în alt oraș pe alte străzi cu alte personaje când ea a spus nu nici singur nu poți rămâne singur La buna citire! Spor(t) | |
| = Lumea și noi – lumea din noi | Alex Radu [20.Aug.06 18:33] |
| În această poezie, sunt adunate, de altfel, specific autoarei, tipare umane arhicunoscute, cele care ne înconjoară volens-nolens. Avem lolite, avem perverși, pe scurt, persoane ingenue. Uimitor în această poezie este ultimul vers, "nici singur nu poți rămâne singur", care trimite cititorul în sfera meditației adânci. Singurătatea este starea de care oricine se teme, dar care, de fapt, nu există. Omul trăiește din amintiri, visuri, gânduri, dar toate acestea sunt vlăstari ai vieții, prin ele ființa rămâne vie și, de ce nu, eternă. Paradoxul nu se naște doar din ipostazele descrise (fetița care se joacă în timp ce un bărbat și două femei se afundă în lascivitate etc.), ci și din intenția eului liric de a-și schimba condiția: "am tras rochia mai jos de glezne/să nu mai fiu nici infanta nici lolita". Hybrisul nici nu mai trebuie argumentat. "Paradoxul" rămâne, în cele din urmă, o poezie a graiului despre viață și a eternei meditații, combinate în rotocoale arse din zi, în lolite și în vulturi negri. | |
| = Paradoxul Calinescian | Uln Aron Alex [20.Aug.06 18:55] |
| Eminescu n-a existat cum "seara de fapt nu exista" a existat doar un poet ce purta un nume frumos... si de aici incepe poemul: "uitand cum omul putrezeste in om" cum umbra putrezeste in umbra... "seara de fapt începuse în alt an în alt oraș pe alte străzi cu alte personaje când ea a spus nu și celălalt a mânjit de atunci fiecare colț atins nici singur nu poți rămâne singur" Niciodata singu intotdeauna exista cineva inaintea noastra...Uln | |
| = . | Latin Lungeanu [20.Aug.06 20:06] |
| destul de trist și chiar paradoxal când unii se vaită de prea multă singurătate alții nici măcar singuri nu pot rămâne singuri... această poveste are multe secrete ascunse în simboluri ca de exemplu: "vulturul negru" care papă tot(lent) sau prin ritualuri excentrice ca de exemplu: "tu rostogoleai cuburi de gheață/ să uit..." nu mă împac totuși cu versurile :"deodată s-au ridicat două umbre/ nici acum nu știu de ce hohoteau", nu au miză, cel puțin eu nu am prins-o. e un flash forțat și bateriile nu erau tocmai bune... era atât de important să afli de ce hohoteau? tu știi să faci slalom printre cuvinte jucându-te cu simbolurile. dacă ar fi curățată de balast această poveste ar fi fermecătoare. | |
| = răspunsuri fără paradoxuri | Ela Victoria Luca [20.Aug.06 20:18] |
| Ștef, fiecare din noi are "vulturul lui", eu îl am pe cel negru. Așa "s-a ales". Poate că așa e povestea asta. Cât despre câte roluri ți se atribuie, nu știi niciodată, dar afli. Și e bine că măcar nu sunt reale, nu îți aparțin, nu ești tu cel real acolo. Mulțam. Ciprian, nu întâmplător ai eliminat paradoxul și ai lăsat cumva doar partea de lumină. Voi ține seama. Mulțam fain. Alex, ca de obicei, te uiți atent la eul poetic, fiindcă de fapt el e cel ce se dezvăluie cel mai mult. Ca de obicei nu pici în capcana tiparelor sau a falselor percepții. Mulțumesc mult, îți pre-simt un viitor fain, de vei ști să te scuturi la timp de vlturi și ale asemenea. Uln, acest paradox a apărut cumva de la binecunoscutul "lingura asta nu există" și de la o poveste cumva întâmplătoare. Când se închide un cerc și toate devin limpezi, accepți paradoxurile. Mulțumesc pentru semn. Latin, te miră umbrele acelea. Și faptul că deodată e necesar de știut de ce hohotesc. Ele sunt cumva spectatorii. depinde mult ce sens capătă aici umbra. Nu e forțat, poate așa se vede dinspre tine. Și acum nu schimb nimic. Atunci când va veni vremea dacă voi găsi balastulș, îl voi elimina. Deocamdată las povestea exact așa. Așa cum a fost. Ce mă bucură este că știi să argumentezi. Te mai aștept. Ela | |
| = alex - erata | Ela Victoria Luca [20.Aug.06 20:21] |
| vulturi și alte asemenea - a se citi în răspunsul pt tine, Alex | |
| = între uman și divinul sacrificiu | Camelia Tripon [21.Aug.06 07:07] |
| din cotidian pătrunzi în lumea gândurilor...rătăcești între datorie și idealuri înalte, care te pot devora ca pe Prometeu...umbrele, neîncrederii râd, dar în final necunoscut este învins prin statornicia unei ființe puternice pe care necunoscutul n-o tulbură și astfel lasă să cadă rochia ca o cortină peste toate viețile și trăirile ambigui...un poem filozofic de excepție... | |
| = erata | Camelia Tripon [21.Aug.06 07:13] |
| în loc de "în final necunoscut"..."în final nesiguranța este învinsă" | |
| + nici infanta nici lolita | emilian valeriu pal [21.Aug.06 10:50] |
| Nu vrea sa fiu inteles gresit, din punctul meu de vedere poemul iese putin din tiparul obisnuit al Elei Luca, chiar daca foloseste aceleasi procedee specifice creatiei sale. Eu am vazut, de data asta, o Ela povestind despre sine, o Ela imbracat intr-o rochie de seara la un pahar de gin tonic socializind, nu din complezenta, cu cititorul. O impletire intre organic-inima ficat putrezire- si simboluri- vulturul negru, magdalena, care pentru mine justifica titlul, chiar daca la prima citire nu am fost de acord. Cum eu sint narativ de felul, as fi preferat un soi de titlu de poveste, dar filtrind mai antent, mi-am dat seama ca nimic nu e lasat la voia intimplarii. Punctez versurile "am tras rochita mai jos de glezne/sa nu mai fiu nici infanta nici lolita", o dezvaluire a femeii Ela Victoria si, in acelasi timp, o saturatie de a mai juca dupa regulile societatii care te sileste sa fii ceea ce nu esti. De aici si finalul, nici macar in singuratate nu-ti mai poti gasi linistea. PS. Nu vreau sa fiu inteles gresit, textul acesta merita remarcat, din punctul meu de vedere. Si tot parerea mea e ca nu e incarcat de balast cum spunea un comentator, ci curge firesc, aproape miniatural. Mie, personal, vulturul negru imi aduce aminte de un hotel din Oradea care, inainte de a fi renovat era locul unde se intimplau lucruri nu prea ortodoxe. Poate de aici si admiratia mea pentru acest poem. | |
| = Blanda nesinguratate | Jianu Liviu-Florian [21.Aug.06 12:16] |
| Nu poti fi singura nicaieri, Ela, Duhul Sfant al lui Dumnezeu este cu tine si in viata aceasta, si in cealalta... | |
| + parere | Dan Carlea [21.Aug.06 17:22] |
| Poate o sa ma ia Ela la omor, dar inceputul e intr-un fel atipic pentru ea, aduce a fracturism (ceea ce e de bine, a nu se intelege ca fracturismul e rau in sine, in conceptie) "seara de fapt nu exista" se imbina cu imaginea cu mesele, care da senzatia de care am pomenit mai sus, dar accentul necazand pe banal. sa uit cum putrezeste omul in om este o poezie premiabila in sine, mi-a placut in chip deosebit "am tras rochia mai jos de glezne să nu mai fiu nici infanta nici lolita" La final, autoarea recunoaste ca se simte singura, roasă nitel de vesnicie, de mânjirea unei iubiri terminate cumva cum nu trebuia, dar, totusi, pe la colțuri de suflet băltește rotunjirea. | |
| = Emilian, Liviu | Ela Victoria Luca [21.Aug.06 17:27] |
| Emi, da, e o împletire de paradoxuri, de scene, de planuri, de personaje, de lucruri insuportabile, de saturație și totodată înțelegere, de stări, mai mult sau mai puțin dezvăluite. Nu știam de hotelul din Oradea, dar cert e că acest "vultur negru" are ceva perfid, distrugător și sadic. Face ca toate imago-urile feminine să fie distruse sub "ciocul" lui. Dar e un paradox, fiindcă rochia trasă ca o cortină a închis calea. Și povestea a luat alt deznodământ. Iar singurătatea nu e pură niciodată, sunt ceilalți din noi care se perindă sau bântuie. Mulțumesc pt semn luminos, aici. Liviu, așa este, dincolo de spațiul terestru, există un spațiu greu explorabil, din care vine mereu câte un semn de lumină și din solitudine face doar o noțiune de dicționar sau o iluzie. Mulțumesc. Ela | |
| = Camelia, Dan | Ela Victoria Luca [21.Aug.06 17:32] |
| Camelia, interpretarea ta este deosebită cu atât mai mult cu cât este și reală, în raport cu firul ideatic ce țese poezia. Sunt convinsă că ai perceput mai mult, mult mai mult. Spun asta doar parcurgând rândurile-gândurile tale foarte bine sintetizate. Dan, mulțumesc. Nu a fost vreo intenție de fracturism. E un început care de fapt se regăsește în final. Intenționalitatea a fost să fie un poem circular, să se poată citi și de la final spre început, astfel încât "povestea" să rămână aceeași. Da, ai perceput bine chiar și legătura între versui care aparent nu se leagă, ai perceput că singurătatea deși reală este "roasă" de întâmplări din alt plan. Mulțumesc pentru apreciere însemnată auriu. Ela | |