| + despre delicatețea robustă | Alina Livia Lazăr [09.Nov.06 21:27] |
Cred în puterea delicateții neschelălăinde. Cred în vulnerabilitatea care nu se smiorcăie, ci care are puterea să înfrunte, să se depășească, trecând bariera, transformându-și, cu pumnii strânși și măselele scrâșninde, aparenta slăbiciune, într-o forță strălucitoare. Cred în treptele pe care autorul le prezintă aici și cred că fiecare dintre noi, la momentul citirii, a putut imagina cel puțin un exemplu pentru fiecare dintre ele. Eu văd delicatețea "evolutivă", de cele mai multe ori, asemeni unui piept dezgolit în fața unui tir de gloanțe care, de cele mai multe ori, pot veni chiar dinspre noi înșine. O mărturie a onestității față de noi înșine, o ghemuire solidă pe o scară proprie de valori, o încleștare întru frumos și rezonabil, o întoarecere continuă către fondul general uman. Felicit autorul pentru felierea delicateții, fără milă, dar și cu tandrețe, în același timp. Cred în puterea acestui eseu de a inspira. | |
| = sforaieli cu portavoce | Horia Patrascu [10.Nov.06 01:42] |
| Un clasic vorbea de betia de cuvinte. Cu rare exceptii, de cate ori il citesc pe C. Atanasiu ma gandesc la o baie de cuvinte, asta si pentru ca scrisului acestui domn ii lipseste "taria" necesara ca sa-l imbete pe cititor. Apa chioara, cum se spune. I-am mai sugerat-o si cu alte ocazii: renuntati sa va credeti Plesu si atunci poate veti scrie ceva de valoare. O spun din toata inima si va rog sa nu-mi purtati ranchiuna. Delicatetea ati facut-o praf in eseul dumneavoastra. Celelealte eseuri - pe aceeasi tema - nu le-am citit si nici in privinta acestuia nu am putut mai mult decat sa-mi arunc un ochi pe diagonala. Pasajul cu tantarul este oarecum reusit, desi si acolo se poate umbla. De pilda: "șubrezenie dereglată, o iritabilitate nemotivata" n-au absolut nici un sens. Imi dau seama ca vreti sa spuneti o subrezenie trucata si o iritabilitate jucata, falsa etc. dereglat si nemotivat le-ati pus complet aiurea. Apoi un tantar ranchiunos e greu de imaginat. Va mai rog ceva: nu mai subliniati sintagme de genul "noblețe sufletească potentă" e ca si cum ai pune o portavoce in dreptul unor sforaituri si asa zgomotoase. In sfarsit, unde vreti sa ajungeti cu eseul dumneavoastra, concluzia pentru care ne purtati prin zeci de cuvinte nepereche este ca delicatetea nu e innascuta ci se dobandeste, prin autoslefuire si ne sugerati ca autorul face parte din aceasta categorie cu atat mai mult cu cat se apleaca asupra unor probleme delicate, si ce problema poate fi mai delicata decat problema delicatetii insasi. Dar si aici cred ca va inselati. Nu, nu pentru ca nu ati fi o persoana delicata. AM avut onoarea sa va cunosc si chiar sunteti si poate tocmai de aceea va e greu sa formulati niste idei asupra ei (cu cat te departezi mai mult de problema, cu atat vezi mai bine solutia). Va inselati atunci cand spuneti ca delicatetea nu e innascuta, ci e o trasatura dobandita. In acest caz ea se confunda cu buna-crestere, educatia, finetea, amabilitatea, purtarea aleasa s.am.d. Unde e delicatetea? Ce mai ramane din ea? Nimic. Un diplomat poate fi intruni toate atributele de mai sus, fara sa fie o persoana delicata. O taranca, sau, daca preferati, o pastorita poate fi delicata fara a avea nimic din toate acestea. Delicatetea reprezinta manifestarea spontana a unei sensibilitati deosebite. Este semnul - evident, exterior - al unei interioritati deosebite, accentuate, aparte. Numai ca aceasta manifestare este invers proportionala cu nivelul sensibilitatii sale. Deci in delicatete o interioritate puternica se manifesta, spontan, prin auto-diminuare, ascundere, retragere, estompare. Chiar si despre un parfum spunem ca e delicat cand simtim o mare forta odoranta, deosebita, dar tinuta sub control, discreta, fara a fi nimic strident in aceasta livrare parcimonioasa. Asa incat, oricat ne-am stradui, o putem face pe-a delicatii, dar daca nu suntem, nici nu putem fi. Exista o categorie a oamenilor delicati, ii recunoastem, ii numim ca atare si vedem oricand diferenta dintre un om doar educat si un om delicat. Ivan Karamazov, scolit, rafinat, uns cu toate alifiile nu este un om delicat, in timp ce fratele sau, Aleosa, mult mai "din topor", este cu adevarat delicat. Cred ca privind la cei trei frati puteti avea contrastele si nuantele foarte bine evidentiate. Mitia - badaranul, Ivan - educatul, Aliosa - delicatul. Si in vreme ce fratii sai, chiar si Mitia, se cauta pe ei, isi cauta cuvintele, se elaboreaza, Aleosa da curs unei naturi interioare, el este "ales", nu doar chemat, se exprima natural, spontan. Inca ceva: "o conditie umana superlativa" nu exista. Nu poti fi mai om, mai putin om si foarte om. Poti fi doar om sau neom. E adevarat ca limba romaneasca a gasit si aici o solutie de compromis: un om si jumatate. Deci, ori acceptati conditia umana in sine ca fiind superlativa (cel mai evoluat animal), ori nu, dar nu puteti spune "o conditie umana superlativa". | |
| = între nerv și nervi | Corneliu Traian Atanasiu [10.Nov.06 09:24] |
Alina, părerea ta este pe aceeași undă cu intențiile mele și sînt sigur că delicatețea ta va fi mereu nemiloasă cu tine. Dar cu atît mai viguroasă. Horia, mă bucur că îmi asiguri ratingul. Fiecare avem zile proaste și umori variabile. La prima ta vizită m-ai făcut (sau ai vrut să mă faci) praf. Cu altă ocazie ai spus: „excelent Excelenta povestire si excelent rezumatul ei! Domnule Atanasiu, sunteti cel mai talentat si serios, as spune cel mai greu autor de pe acest site. Ma minunez sa vad cum tot felul de productii submediocre sunt instelate, uneori si de cate trei-patru ori, de cum apar, probabil si fara a fi citite, numele autorului/autoarei fiind suficient, iar textele dumneavoastra sunt aproape trecute cu vederea, recomandate asa, cumva parca din obligatie, asa cum ii dai o nota buna unui elev antipatic, fara placere, aproape cu ciuda. M-a mirat sa aflu ca nu aveti nivelul de acces care sa va permita postarea articolelor direct, fara sa treaca prin filtrul editorilor, uneori asteptand zile intregi. Cum e posibil asa ceva? Pai n-ar fi rau sa aflam cine are aceasta posibilitate. Cine este recunoscut de catre mai-marii acestui site ca meritand o asemenea facilitate care dumneavoastra va este refuzata?! Sunt indignat ca oamenii sunt atat de orbi incat sa nu vada valoarea textelor dumneavoastra si imensa onoare pe care o faceti, prin prezenta dumneavoastra, acestui site. Imi cer eu scuze in numele lor si va rog sa fiti incredintat ca va citesc cu admiratie si respect! Horia Patrascu [06.Dec.05 13:00]” Încerc să și răspund. "Șubrezenie dereglată, iritabilitate nemotivată" vorbește despre o rablă temperamentală. O delicatețe – dacă vrei – ultragiată (mai curînd fără temei). Dacă n-ai fi citit în diagonală (clișeu denigrator pe care l-ai folosit și prima oară – și care nu face deloc cinste unui cititor onest), ai fi observat că tocmai sporirea sensibilității, a aceleia care este vulnerabilitate nefirească, nenaturală (așa e omul o a doua, o altă natură), oarecum nespontană, poate duce la o delicatețe aproape senină – robustă. Care nu mai dă dovadă de istericale. Știu că am o datorie față de tine. Volumul tău este unul de excepție și ar fi meritat un premiu literar. Îmi dau seama că a devenit o urgență (am amînat vinovat) să spun cîteva cuvinte despre el. Cu riscul inerent de a mă îmbăta cu cuvinte. Dar sper ca ele să fie îmbătătoare și pentru cititori. Horia, mă bucur că te-am auzit, ești un polemist cu nerv. Și uneori cu nervi. | |
| = proces de intentie laudabila | Horia Patrascu [10.Nov.06 12:32] |
| Domnule Atanasiu, Nu stiu de ce, dar ma asteptam sa aduceti in discutie laudele pe care vi le-am adus altadata. Mi-ar fi placut sa nu o faceti, dar asta nu inseamna nimic. Articolul respectiv chiar era unul bun, facea parte dintre exceptii. Ma cunoasteti, n-am sa spun ca e bine cand mi se pare ca e rau. Iar textul de fata rau mi se pare. Eu nu sunt Li si nici unul din admiratorii pe veci ai lui Li (este incredibil domnisoara asta cata unanimitate starneste; de cate ori posteaza se aduna o banda de admiratori ca in jurul Madonei cand vrea sa-si aprinda tigarea). Nu aveti dreptate sa credeti ca am avut un resentiment cand am scris comentariul de mai sus. Credeti-ma pe cuvant. Dar daca aveti sa-mi dati un premiu, nu intarziati s-o faceti! Ma bucur ca am reusit sa va cresc ratingul. Cu bine! | |
| = surse de documentare, totusi | medeea iancu [10.Nov.06 13:07] |
| nu ca acest text nu ar fi laudabil prin initiativa sau abordare, dar, din pacate are cam muklte goluri. ierri cand am vazut textul, m-am uitat imediat la sfarsitul lui de a vedea referintele bibliografiece. * pretentia unui asemenea text cere o documentare minim necesara-respectabila, asa cred eu, altfel , e apa de ploaie. * ar fi fost necesar sa fii amintit macar pe marcel cressot, platon , aristotel la fragmentul cu numirea. * prima parte e chiar slabuta, nu aveti nici o argumentare, nu va sustineti pe nimic ideile. * in primul rand, cuvintele nu sunt nume arbitrare. din start, aordarea schioapta chiar grav. nu se admite expresia ¨in adevaratul sens al cuvantului ¨intr-o asemanea abordare. altfel unde se afla neutralitatea? e vorba si de niste reguli de logica esentiale. demonstrarea adevarului, a falsitatii, a posibilitatii. * apoi, insusi pe popper l-ati fi putut implica aci. * spre sfarsit nietzsche, foucault ar fi avut loc. * parerea mea, pt acest text este ca nu se poate infatui o astfel de incercare de denuntare a unei critici, fara a apela la filosofie si/ sau la surse care sa intareasca si sa completeze discursul, medeea | |
| = *** | Corneliu Traian Atanasiu [10.Nov.06 20:04] |
Horia, cred că te scuzi în exces. Primul tău comentariu la un text al meu se termina așa: "Ar mai fi multe de spus, dar ma opresc aici. Va astept pe pagina mea sa ma desfiintati, era sa spun sa va razbunati!" Cu porniri și așteptări mult prea belicoase. Știi că nu e cazul. Spuneam deci candid și serios că volumul tău este, e adevărat după gustul meu, demn de un premiu literar. Din păcate eu nu ți-l pot oferi încă. Dar o să-mi fac plăcere să scriu, nu știu cît de inspirat, despre el. Medeea, îți mulțumesc pentru bibliografie, mi-ai fi fost însă mult mai de folos cu titluri și paginație, altfel pare doar apă ce colonie. Nu am avut ambiția de a scrie un studiu minuțios cu acribia cercetătorului și nici un tratat savant însoțit de bibliografia integrală a subiectului. Un eseu, după gustul meu, se scrie sub imperiul urgenței. Vrei să spui ceva fără să fii convins că spui un lucru asigurat, n-ai timp să consulți ce s-a scris despre, riști, încerci să mărturisești ce-ți spune intuiția și poate o anume împrejurare care te precipită la treabă. Eseul este doar o tentativă, mai curînd o tentație decît o osteneală. El nu ambiționează să epuizeze subiectul, abia de amorsează problema. O semnalează, dar o face sau trebuie să o facă într-un mod alert, spumos, stimulativ, cu șarm. Pe de altă parte, îmi vine să cred, asta doar din umila mea experiență, că pasiunile comple echipate se nasc moarte. | |