| = probabil | Mihai Robea [06.Mar.07 02:40] |
| ar suna mai bine fără "se îmbracă în propria mea piele" | |
| = Note de lectura | George Pașa [06.Mar.07 10:51] |
| Poezia pare a fi nascuta din revelari succesive ale ipostazelor fiintei. Un spatiu cosmaresc, postdiluvian, este scos la suprafata din adancuri, in aer plutind un fior al mortii ( vezi imaginea meduzelor). In realul dominat de "trecatorii nauci", se insereaza semnele unui alt timp. | |
| = Iar | George Pașa [06.Mar.07 10:59] |
| printr-un fel de act hipnotic, fiinta poetica se reveleaza in "avatarul" fetitei "oarbe" si "surde", concentrata spre interior, stergandu-si toate "amprentele vizibile". | |
| = Mihai, Pașa | Ela Victoria Luca [06.Mar.07 11:56] |
| Mihai, m-am gândit la propunerea ta, încă nu am cum renunța la un vers median între starea de spirit-din-ruine și starea de spirit-fum, propriul corp fiind o vreme locul de răgaz al fetiței. Mulțam Pașa, ai mers pe cele cinci trepte ale spiritului aici descrise, mă bucură cum desprinzi înțelesuri dar și cum regăsești portretul autorului. În plus, revelația ți-a fost clară, ceea ce este pentru mine, ca autor, o bună măsură că ceea ce am transmis a fost receptat ca atare. Mulțumesc frumos. Ela | |
| = Am ajuns in port..... | Ioan Naidut [06.Mar.07 12:48] |
| Versurile sunt scrise de o mana formata. Se vede asta. Numai ca nu realizeaza un intreg compatibil cu trairile noastre chiar daca tema e foarte buna. Sincer cred ca e o poezie in care autorul cauta motive, cauta idei si imagini dandu-mi imresia de poezie scrisa din ratiune si la distanta. Primul vers e un inceput bun dar odata cu "sarea" era evident ca apare marea, meduzele folosite ca pretext pentru plutire in acest mediu care se vrea a fi suprapus ca o lume a imaginatiei peste o relitate a orasului. Supara "se îmbracă în propria mea piele" deorece este o explicatie inutila. Era evident cine joaca rolul fetitei agile. Ma deranjeza doar ca nu pot sa simt ceea ce-ati scris cu exceptia versului "pe strazile tot mai inguste". In rest doar se imita un puls. Spuneam la inceput de intreg; ar putea sa fie un poem bun daca ar fi mai vizibila relatia dintre lumea imaginra si cea reala (si nu vreu aici sa se creda altceva decat ca astept mai muta implicare in text). Problema e ca cu cat un autor scrie mai bine(cum e Victoria Luca Ela) noi astia micii avem pretetii tot mai mari de la ei. O zi buna! Sper ca n-am deranjat? | |
| = Ioan Năiduț | Ela Victoria Luca [06.Mar.07 12:55] |
| Mulțumesc, probabil că detașarea aparentă și trăirea aparte din această poezie face ca unuii cititori să se simtă îndepărtați de versuri. Oricât de evidente sunt anumite elemente, oricât de inutile par anumite specificări, fiecare element din acest decor poetic are rost. Și cărămizile roase de sare există, și apele secate imaginar, și meduzele plutind în aer pretutindeni par a fi reale de marea seacă, și senzația că cele trei ipostazieri ale aceluiași spirit sunt regăsite în alt timp etc. Iar undeva în acest decor, în acel port, există o criptă pe care scrie "Epiphania" și ultimele ei cuvinte către lume. Dacă voi, cititorii, sunteți așa exigenți, vă închipuiți ce instanță interioară severă este în autoare, câtă vreme are mare grijă cu ceea ce scrie, atunci când lasă lumii scrierea. Mă bucură să știu că există o asemenea exigență, care, dpmv, nu implică comparații de tip mic-mare. Ci relevări ale spiritului. Ela | |
| = Manifestarea sinelui | Vasile Mihalache [06.Mar.07 17:28] |
| Dacă apa este mediul, epifanie este închegarea ființelor meduze al căror aspect de sare lichefiată dezvăluie deplin opacitățile din interiorul transparențelor, adevăratele necunoscute spre taine.Asemenea "fetița agilă/ se îmbracă în propria mea piele" "va călări calul de fum al lunii" printr-o evaporare; sinele tentacular, eclipsă care secătuiește realitatea fizică de spirit ordonator se autodevoră. | |
| + fetița de fum | Adela Setti [06.Mar.07 18:17] |
| o văd ca pe o ipostază a propriei ființe, rămasă mică la adăpostul unei memorii ("mereu în spatele zidului"), în care totul pare să se destrame ("clădiri ce se dărâmă la nesfârșit / cărămizi roase de sare / meduze plutesc în aer / pretutindeni după secarea apelor"), până când această destrămare o ajunge și o împinge în calea oamenilor, fragilă și enigmatică ("își mușcă amprentele vizibile / aleargă speriată de calul negru al lunii / pe străzile tot mai înguste / tot mai departe"), vizibilă doar pentru oamenii înrudiți (pentru că "năuci"), și doar pentru o clipă. Un răstimp mult prea scurt pentru a i se putea declina identitatea. un text ca un basm despre sfârșitul tuturor basmelor, care mi s-a strecurat în suflet. de aceea, steluță și gând bun. Adela | |
| = Vasile, Adela | Ela Victoria Luca [07.Mar.07 14:08] |
| Vasile, excelentă percepția metamorfozelor, simbolistica meduzei, evaporararea, fumul, aburul, perceperea "în negativ" a imaginii, faptul că ai perceput că acel cal negru nu e doar imago pt spaimă, ci și pt dorință. Și mai ales "sinele tentacular" ce cuprinde orice timp interior. Da, aceasta este esența aici, dincolo d eplanul real pe care s-a închegat sarea imaginației. Mulțumesc frumos, voi reține acest cititor, ochiul său este văzător. Adela, ipostazierile sunt ale aceleiași ființe, un enigmatic ce va rămâne mereu nespus, dincolo de orice înălțare sau cădere la nesfârșit a construcțiilor interioare/exterioare. Da, e vorba de "oamenii înrudiți", e vorba de rădăcini, de atingerea unei pietre antice care te face să simți că îți e familiară, de oamnei care, năuci fiindcă trec printr-o stranietate familiară atunci când percep metamorfozele. Și mai este o tăcere-zid, dar și o "navă-fantomă", o închipuire, o apariție iluzorie, un ceva ce dă alt sens orei. Mulțumesc mult. Ela | |