| + Persistența memoriei | Daniel Stuparu [13.Apr.07 16:05] |
| Dincolo de valoarea personal-subiectivă a unui astfel de text (la rândul său, un fragment dintr-un volum mai amplu probabil, terminat sau încă în lucru) sub aspect memorialistic (memoriile se scriu la maturitate, așa cum o face și d-l Tașcu, nu se debutează cu texte autobiografice, după cum făcea Patapievici nu cu mulți ani în urmă), trebuie subliniată și valoarea istorică a textelor din această serie. Nu demult Guenther Grass, nobeliat pt. literatură, și-a scris și publicat la rândul său autobiografia, esențială la rându-i din această dublă perspectivă: formarea autorului și tribulațiile acestuia, cât și recuperarea istoriei. Alt exemplu care îmi vine în minte din spațiul german este Marcel Reich Ranicki. Domnul Valentin Tașcu nu are nevoie de prezentare. Ne bucurăm de prezența dumnealui alături de noi pe agonia, iar textul ar trebui în mod firesc evidențiat (recomandat, prima pagină etc.). | |
| = toți avem dreptate | Gabriela Marieta Secu [14.Apr.07 09:54] |
| Amărăciune sau rătăcire? Nu mi-a fost politica niciodată aproape, dimpotrivă, cu tam tam și revoltă am ieșit, la cerere, din acel UTC al vremilor mele... Aveam un curaj nebun în a spune lucrurilor pe nume, albului alb și negrului negru. Funcțile și scaunele unora, nu-și puteau permite libertatea aceasta... Mie, nu-mi era frică atunci, decât de Dumnezeu, un Dumnezeu slobod pentru mine și pentru destui munteni ai satului de munte neatins de cooperatizare... Acolo locuiau bunicii mei, în acea oază de normalitate, loc unde mergeam des și unde aveam mai tarziu să-mi consolidez adolescența. Oameni de oameni pe acolo, spre deosebire de oamenii câmpiei sau podișului dobrogean pe unde frica săpase șanțuri adânci în genetica lor spirituală, mai cu seama din acel hei rup al cooperativizării forțate. Of, Doamne... ce slobod ești acum și câte case îți tot înalță liberii aceștia de azi, și ce cruci mari își fac și ce biblii îpielițate și-au tras pe birouri, aproape de funcțiile și scaunele alea murdare de frică și plocoșenie. Și, Doamne, frica mea de tine în acel respect și iubire pălește și mi-e rușine și teamă de propria-mi rătăcire... Albul meu alb și negrul meu negru încep să aibe nuanțe... Și nu-i drept, Doamne, nu-i drept... camelionismul ăsta pute mai rău decât toate soiurile politicii din toate vremile. Și mi-e dor, Doamne, tare dor de mine, de curajul meu, și mi-e ciudă că mă îneacă propria-mi nepăsare ca o mare cenușie... Și marea era verde albastră, deși pe aici, îi spuneam Marea Neagră . | | |
| = ... | Fluerașu Petre [15.Apr.07 02:24] |
| Foarte interesante aceste amintiri, aduc printre noi o lume veche, insa actuala, o lume din care sunt sigur ca avem cu totii ceva de invatat... felicitarile mele cu stima petre | |
| = Amintiri interesante | emilia gunea [25.Nov.08 19:20] |
| Amintirile sunt dure, clare și dacă ar alcătui un roman ar reprezenta o lume care nu mai există. Nu te gandesti sa alcătuiești un ciclu măcar ? Sau poate chiar ai ceva scris . | |