| = zarathustra | Alexandra Miere [27.Jun.04 13:21] |
| habar n-am de ce dar imi aduc aminte tonul de la inceput de Asa grait-a Zarathustra. Dar chiar habar n-am de ce...Totusi, nu mi se pare o idee fericta personificarea Ratiunii, Vointei si Timpului (parere personala si absolut subiectiva, evident). Frumos. | |
| = “lumea întreagă apusese“ | Dănilă Florentina-Loredana [28.Jun.04 09:37] |
| Mi-a plăcut stilul epistolar, descrierea clipei unice de fericire, împrăstiată în cioburi mii. Poate ar fi trebuit insistat pe durerea dată de neputiinta de a pune la un loc piesele acestui puzzle. Si as fi schimbat (nu stiu de ce) versurile din final. În rest, frumos... | |
| = multumesc pentru popas | dragos moldovan [28.Jun.04 23:20] |
| cateva cuvinte pentru voi, cele care inca va mai obositi sa ma cititi: alexandra - toata viata mea am vrut sa cred ca ceea ce ma conduce in alegerile mele este Vointa, cu v mare pentru ca alegerile ei au fost dintotdeauna dincolo de puterea mea de intelegere, ca si cum ar fi o entitate independenta de mine. Si a fost bine. Chiar daca, rational, as fi ales altceva, in final s-a dovedit ca doamna in cauza stia ce e mai bine pentru ca eu sa fiu fericit. De aici am simtit nevoia sa o personalizez, si, ca si oponenta, evident, pe madam Ratiunea, atat de ridicata in slavi astazi. Iar Timpul... e ceva ce se scurge, mai nou, impotriva mea. Il privesc cu ciuda cum trece si nu-mi mai aduce nimic bun. Ei, poate ca exagerez. Oricum, il respect ca pe un dusman (de moarte, in final), pe care nu am cum sa il infrang. Mi se parea cinstit sa-l scriu cu litera mare... :) Mai multe pe mail. Florentina (sau preferi Loredana?) Povestea asta e cat se poate de reala, la fel cum reale sunt si versurile piesei (pe care de altfel o detest) care mi-au iesit pe buze in chiar secunda cand am parasit apartamentul ei. Imi pare rau... Nu puteam sa scriu altfel decat ceea ce am simtit atunci. Parca totul avea sens, inlusiv piesa in cauza, pe care am fredonat-o pana acasa. Situatia e putin cam ciudata, si nu obisnuiesc sa scriu despre intamplari reale din viata mea. Dar de data asta amprenta evenimentelor a fost (este) mult prea adanca si nu am putut sa tac. Intre timp ne-am mai intalnit... A fost o alta seara, la fel de frumoasa, de data asta cu constiinta durerii de a doua zi, pentru ca povestea asta chiar nu poate sa aiba loc. Dar nici unul nu prea vrem sa acceptam asta. Ea, fiind o fire mult mai rationala decat mine, incearca sa ne tempereze... Asta a fost motivul pentru care in prima seara ea a fost aceea care a sfasiat visul... Acum evita sa ne intalnim. Iar eu chiar nu mai inteleg nimic, sunt mai confuz ca niciodata, desi nu am avut nicicand pretentia ca pot intelege Femeia. Poate, totusi, ca nu ar fi trebuit sa te arunc atat de adanc in realitatea mea cotidiana... imi cer scuze. | |