Wespennest nu înseamnă altceva decât viespar. Er hat in ein Wespennest getreten – a călcat într-un viespar. Intenționat sau nu, viespii se vor apăra cu impunsăturile arhicunoscute. Cine editează o revistă literară cu acest nume crează automat asociații cu texte literare critice și se vede repede expus unor polemici sociale sau politice ascuțite. „Wespennest“ este o astfel de revistă literară. Realizatorii ei (redactor șef: Walter Famler) se simt dator doar propriei conștiințe și nicidecum unor curente sociale, politice sau culturale de moment. Ea apare la Viena de patru ori pe ani și a ajuns la numărul 137.

Ediția precedentă (nr. 136) a avut ca temă principală România. Jan Koneffke explică într-un editorial scurt, dar concis, de ce coperta revistei (format DIN A4) ne arată în reproducere negativă chipul lui Ceaușescu. Făcătorii revistei amintesc astfel de profețimea dictatorului din 25 decembrie 1989: „Istoria mă va răzbuna!“ Din perspectiva redactorilor austrieci evoluția societății românești actuale transportă un sâmbure de adevăr din această amenințare. Textele publicate confirmă această impresie și scriitorul Jan Koneffke, trăind alternativ la Viena și la București, îl cunoaște pe sufletul românesc destul de bine.

Primul eseu din blocul de texte românești se ocupă cu romanul interbelic. Ioana Pârvulescu (*1960) oferă cititorului de expresie germană posibilitatea de a se familiariza cu nume ca Tudor Arghezi, Mateiu Caragiale, Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Cezar Petrescu, Ion Vinea, Ovid Densușianu, Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Tudor Vianu, Max Blecher, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Garabet Ibrăileanu și Gellu Naum. Apar însă și nume care sunt cunoscute în peisajul literar din vestul Europei: Tristan Tzara (părintele dadaismului) și Eugen Ionesco (un pilon al teatrului absurd). Aflăm câte ceva din frământările intelectuale ale societății interbelice din România. Viața literară a fost frământată și în același timp foarte fructuasă. Ioana Pârvulescu prezintă interferențele și contradicțiile scriiturii românești într-un stil alert, mereu cu câte un amănunt interesant, fără a se pierde însă în teorii obositoare.

Liviu Papadima (*1957) se ocupă cu prezentul, compus din ieri, azi și mâine. Accentuate sunt istoria literaturii și critica literară din România. Nici influențele filozofiei asupra unori epoci literare nu lipsesc din analiza lui Papadima, așa că ni se înfățișează un tablou colorat a literaturii contemporane.

Dotat cu aceste informații, cititorul revistei are ocazia să cunoască câteva perle din bogăția literară a românilor. Prima cunoștiință este un nume deja cunoscut în cercurile literare din Austria și germania: Mircea Cărtărescu (*1956). Putem citi un extras din trilogia „Orbitor“. Un scenariu sumbru se deschide în fața cititorului, probabil captivat de o lume dincolo de meridianele civilizației vesteuropene

Mircea Dinescu (*1950) este fără îndoială autorul român cu cea mai mare reputație în zona culturală germană. Apariția sa pe balconul revoluției nu a fost uitată. Amintirile pe care le prezintă în această revistă emană același suflu de umor fin și sarcasmul lipsit de ură personală, cum îl cunoaștem și din poeziile lui.

Moartea este întotdeauna mai mult decât sfârșitul vieții, este un prilej. Asta nu se referă numai la drumurile veșniciei ale muritorilor de rând, ci și la popii satelor ortodoxe, în cazul nostru la preotul Dima. Ioan Groșan (*1954) apucă într-o povestire prilejul de a-l caracteriza pe răposatul ca o relicvă a unori timpuri glorioase (1918) dar ignorate de generațiile prezente.

Așa ți se întâmplă când îmbătrânești, rămas fără copii, dar înconjurat de lipsuri. Cum? Cine citește romanul Gabrielei Adamișteanu (*1942) va afla cum Vica Delcă trăiește din gloria trecutului, aceasta fiind bineînțeles doar rezultatul unei nostalgii puerile.

Proza Adrianei Bittel (*1946) prezintă o demonstrație de înnodare a mai multor șleauuri de amintiri și povestiri despre una și aceeași persoană. Nodul astfel format nu este altceva decât idealizarea unei figur care predomină fluxul narațiunii, cu toate că nu mai trăiește. Frida se numește această persoană, rămasă vie în amintirile oamenilor cu care a conviețuit cândva.

Textul lui Alexandru Papilian (*1947) vibrează de suferințele traumatice ale unei femei din epoca ceaușistă. Va putea o femeie, înjosită de o legislație inumană și de o lume masculină moral decăzută, să uite vreodată violurile fizice și sufletești, pe care a trebuit să le suporte?

Absurditatea plecăciunii în fața celor de sus culminează la Daniel Bănulescu (*1960) în titlul exclamator al romanului „Te pup în fund, conducător iubit“. Pasajele romanului publicate în Wespennest promit o lucrare de proză scrisă cu verva demascatorului de stări sociale ilare în lipsa lor de logică.

Deci așa discută românii din diaspora, mai precis la Paris. Dumitru Þepeneag (*1937) este un maistru al dialogului. „Pont de Arts“ se intitulează romanul din care putem citi aici un pasaj parisian.

Monologul lui Vlad Zugrafi (*1960) deschide o privire asupra societății omenești (în general) prin ochii unui lepros. Cuvinte, propoziții tăiate, multe semne de exclamație și ici colo unul de întrebare. Peste toate astea plutește un sarcasm ascuțit care țintește un final plin de ironie răutăcioasă: Und Gesundheit! – Și sănătate!

Nora Iuga (*1931) pledează într-un eseu despre lirica contemporană din România pentru diminuarea politicului în poezie, însă fără a o reproba definitiv. Foarte interesantă este și analiza (scurtă) a interferențelor dintre literatura minorității germane și cea română din perioada anilor 80 ai secolului trecut.

O îmbogățire vădită a materialului literar românesc din acest „viespar“ îl constituie poeziile lui Constantin Virgil Bănescu (*1982), Teodor Dumă (*1981), Claudiu Komartin (*1983) și bucata de proză scurtă de Adela Greceanu (*1975).

Aceste secvențe de pe meridianele literare românești se încheie cun un amplu interviu cu decanul de vârstă al literaturii minorității germane din România, sau ceea ce a rămas din ea, Eginald Schlattner (*1933). Referindu-se la prelucrarea trecutului, preotul și scriitorul (îi place această rânduire) din Roșia declară printre altele: „Și românii vor învăța să-și scrie istoria după documente, terminând cu miturile și legendele, și scoțând-o din aura glorificării.“

Ar fi nedrept să terminăm această plimbare prin „viesparul“ literar – rămas din fericire fără înțepături dureroase – fără a-i aminti pe cei care au tradus textele autorilor români. Printre ei sunt personalități ale vieții literare germane care de ani de zile clădesc cu succes punți mereu noi între literatura rpmână și cea germană din Germania, Austria și Elveția. Pentru excelentele traduceri în acest „Wespennest“ semnează Gerhardt Csejka, Georg Aescht, Aranca Munteanu, Ernest Wichner, Eva Wemme, Oskar Pastior și Nora Iuga.


Wespennest – zeitschrift für brauchbare texte und bilder nummer 136, Verleger Verein Gruppe Wespennest, Wien, 2004, EURO 12; www.wespennest.at