Punctele de greutate ale paginilor de cultură din ziarele germane constituie bineînțeles problemele literare, muzicale, de artă plastică și de politică culturală din Germania, Austria și Elveția. O suprafață însemnată este rezervată Americii. Urmează restul lumii. Este întotdeauna îmbucurător de constatat că personalități și teme românești stârnesc regulat atenția redacțiilor culturale de limbă germană.

Cotidianul elvețian NEUE ZÜRCHER ZEITUNG se dedică în mod regulat problemelor culturale din România. În februarie – luna pe care am luat-o ca perioadă de analiză – acest ziar a publicat patru articole cu teme culturale românești. La 4 februarie a fost analizată „Moștenirea arhitectonică a comunismului“. Scriind despre „Umbre construite ale trecutului“, Martina Stierli analizează situația creată în parcul Carol din București și se arată mirată de importanța pe care românii o acordă „Palatului Ceaușescu“. Autoarea articolului e convinsă că problema dificilă a transformării moștenirii comunismului într-un obiect arhitectonic de referință a tinerei democrații din România depășește puterile societății actuale. Ea va putea fi rezolvată doar de generațiile viitoare. Privind disputa mausoleu – biserică, se simte din relatările jurnalistei simpatia pe care o are pentru acea parte a populației bucureștene care deocamdată a dobândit o victorie în dentativa de oprire a construcției catedralei. Printr-o simplă analogie ortografică autoarea articolului încearcă să demascheze ipocrizia monstruaselor construcții arhitectonice: „Casa poporului“ – „Catedrala poporului“.

Același ziar a publicat în ziua de 12 februarie o recenzie a volumului de amintiri semi-autobiografice „So weit nach Westen. Von Czernowitz nach New York“ (Așa departe spre vest. De la Cernăuți la New York), apărut la editura Rimbaud-Verlag din Aachen/Germania (specializată pe autori din Bucovina). Autorul Heinz Kehlmann (1909 – 1979) a fost căsătorit cu Lilly Ausländer, fosta nevastă a scriitorului, criticului literar și ministrului social democrat Lothar Rădăceanu și cumnata lui Hermann Hesse. Biografia personajelor principale din această carte, Hans și Lisa, este în mare parte identică cu cea a soților Heinz și Lilly Kehlmann, a căror drum în emigrație a dus prin București, Elveția, Franța și SUA.

O săptămână mai târziu ziarul elvețian a dedicat chiar două lucrări jurnalistice destul de voluminoase unor teme românești. Prima, semnată de Andreas Saurer, a purtat titlul „Immer hat mich seine Traurigkeit erschreckt – Rumäniens geköpfte Elite – drei exemplarische Beispiele aus der Zeit des Kommunismus“ (Întotdeauna m-a speriat tristețea sa – Elita decapitată a României – trei exemple din timpul comunismului). Studiul se ocupă cu soarta sociologilor Petre V. Ștefănucă, Anton Golopantia și Henri H. Stahl. Rezumând, autorul articolului scrie că delictele lor ar fi fost „profesionalitate, incoruptibilitate și fidelitatea factelor.“

Un merit deosebit în popularizarea culturii române pe meleagurile de limbă germană are Richard Wagner. Jurnalistul și scriitorul berlinez, născut în 1952 în Banat, a publicat în același exemplar o recenzie aprofundată a însemnărilor de jurnal ale lui Mihail Sebastian (1907 - 1945). După ce apariția acestui jurnal (1996) a stârnit în România multe discuții privind involvarea „marilor spirite ale culturii române din secolul 20 în fascismul autohton“ cartea a fost tradusă în franceza și engleza. La New York a fost scrisă chiar și o prelucrare scenică după jurnalul lui Mihail Sebastian. Acum editura müncheneză Claassen a inclus în programul ei traducerea germană: „Mihail Sebastian: Voller Entsetzen, aber nicht verzweilfelt. Tagebücher 1935 - 1944“ (Plin de oroare, dar fără disperare. Memorii 1935 - 1944). Pentru traducerea semnează Edward Kanterian, Roland Erb și Larissa Schippel. Richard Wagner apreciază și anexa cărții care conține informații istorice despre România și informații biografice despre diverse persoane din jurnal.

Săptămânalul DIE ZEIT s-a ocupat în nr. 5 din 3 februarie de lansarea filmului german „Vom Suchen und Finden der Liebe“ (Despre căutarea și găsirea dragostei). Renumitul regizor german Helmut Dietl a angajat-o pentru rolul principal feminin pe Alexandra Maria Lara, născută în România. Cronistul Thomas Gross s-a arătat impresionat de o lacrimă vărsată de Mimi Nachtigal (A. M. Lara), care izvorea „ca o boabă coaptă“.

Ediția din 10 februarie ne oferă un eseu de o deosebită calitate literară. „Die Stadt ist meine Droge“ (Orașul e drogul meu) a fost scris de Norman Manea cu ocazia acțiunii de derulare a mii de pânze portocalii în Central Park din New York de către soții de artiști de acoperire Christo & Jeanne-Claude. Eseul este o declarație de dragoste a scriitorului evreu de origine bucovineană cu inima română pentru orașul exilului său: New York. Gândindu-se la o cartografie a soartei sale, aceasta ar trebui să cuprindă: „Bucovina ca țară de baștină, lagărele transnistriene ale copilăriei mele, lagărul comunist Periprava, unde a fost schimbată identitatea tatălui meu, Bucureștiul studențimii mele și anilor de adult, Berlin, punctul de pornire a exilului meu, și în sfârșit New York, unde exilul și-a găsit forma cetățenească. Un ‚Babel‘ am putea să-l numim, după cum definește vocabularul englezesc acest conglomerat confuz din amintiri și locuri.“ (traducere liberă a textului german). Textul original a fost scris în limba română, traducerea pentru ziarul german fiind făcută de Georg Aescht, unul din cei mai bun traducători ai limbii române în germana.

Două apariții editoriale au stârnit luna trecută interesul foiletoniștilor de la FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG. Richard Wagner a scris un roman care a fost lansat la sfârșitul anului trecut de editura Aufbau din Berlin: „Habseligkeiten“ (Catrafuse). Recenzentul Wolfgang Schneider este impresionat de faptul că „acest scriitor își urmărește tema cu consecvență și îndărătnicie“ Această temă își trage seva din biografia neamțului bănățean. Schneider crede că citirea cărților lui Richard Wagner merită oricum osteneala.

Numai trei zile mai târziu, la 19 februarie, a fost comentată ultimul volum de proză scris de Aglaja Veteranyi (*1962, București – +2002, Zürich). Deja titlul cărții anunță privirea spintecată (și stinsă mult prea devreme) a acestei actrițe a cuvântului: „Vom geräumten Meer, den gemieteten Socken und Frau Butter“ (Despre marea evacuată, șosetele împrumutate și doamna Unt). Pia Reinacher a citit cartea și scrie printre altele: „Încă o dată (Aglaja Veteranyi) ne uimește în aceste texte cu simultaneitatea între infantilitate și radicalitate, bucuria de joacă și revoltă, cu care s-a opus lumii.“

SÜDDEUTSCHE ZEITUNG din München a publicat și ea o recenzie a cărții lui Richard Wagner. Ralf Berhorst a aflat din acest roman că „trecutul nu-i lasă nepăsători nici pe anti-nostalgicii“. Impresionat este criticul și de tehnica de compoziție a lucrării. „Propoziție principală se înșiră după propoziție principală, nelegate, ca episoadele ale acestei istorisir de familie bifurcată. Este o mică minune, cum Wagner reușește să străbată cu această limbă simplificată timpuri și spații.“

Și în sfârșit iubitorii de literatură au putut citi în cotidianul de mare tiraj DIE WELT din 12 februarie o poveste cu câteva referiri la personaje și chiar evenimente românești. Uwe Tellkamp, unul din cei mai cunoscuți autori contemporani din Germania, a scris acest „Basm despre croialele de foarfeci“ – „Märchen von den Scherenschnitten“.

Doamna Zvirnevaden absolvă examenul de primire în breasla forfecarilor în fața unei comisii internaționale de maiștri forfecari. Așa se adresează doamna Zvirnevaden unui examinator: „Maistru Florescu! a strigat doamna Zvirnevaden înclinând capul în fața unui domn din comisia, în fața căruia stătea o croială de foarfecă a Palatului Poporului din București. Dumneavoastră lucrați cu marmură și sânge de oameni, Palatul Parlamentului al dumneavoastră este de dimensiuni monstruoase; Conducătorul, când umblă prin coridoare, nu trebuie să se teme de o întâlnire cu cineva. Propoziția a stârnit clipiri din ochi în comisia. Și în mijlocul palatului, a continuat doamna Zvirnevaden, se află Hala Drepturilor Omului, tăiată din oglinzi negre.“ Dacă ținem cont de faptul că basmul (cu o puternică amprentă autobiografică) al lui Uwe Tellkamp joacă în Dresda/RDG anilor 1980 putem înțelege și sfârșitul lui. „Doamna Zvirnevaden a fost primită ca maistru în breasla forfecarilor, și de atunci n-am mai văzut-o.“