ÎNTREBÃRI ASUPRA OMULUI
de Olivier Clément

În acest spațiu nu îmi propun să acopăr semantic ceea ce se numește “critică literară”. Dintr-o formă de solidaritate intelectuală și afectivă cu cei care îngrijesc această revistă “de acasă”, încerc să aduc sub ochii potențialilor cititori un număr de cărți pe care le găsesc importante prin motivația scrierilor și/ori prin sentimentul de argumentare, indiferent de registrul disciplinar. Fac doar prezentări, cu o intenție adaptată la finalitate...
Numărul trecut am scris despre un volum căruia i-aș spune cu rezerve “de istorie literară”, acum va fi o carte de teologie, iar în numărul din toamnă voi aborda o scriere despre teoria sexualității.
Aceste cărți sunt puncte ale maturității mele, pot fi alegeri subiective. Pe de altă parte, cititorul riguros poate fi ofensat puțin de temele atât de diverse și dilematicii spiritului artistic încă o dată nu ar ști dacă în conținut sau în formă ființează obiectul artistic.
Capacitatea discursivă a lui Olivier Clément este una de adaptare la sistemele oratorice moderne. Rer se pot găsi autori teologi care să uzeze de firescul semantic al comunicării, care să nu încarce ideile cu terminologie prețioasă, nesusținută în context.
Cartea luată în discuție impune o apropiere de cititor, iar primul capitol revelează repere și totodată etape ale parcursului întru care e posibilă istoria umanului asistată de către Creatorul ei.
Capitolul I s-a constituit în intenția de susținere a întregului cuprins al lucrării prin simpla asigurare a spațiului problematic. “Omul-făptură” - subcapitolul secțiunii a doua - este o fixare a existenței omului între tendințe și alegeri. Este conturată astfel sinteza unor noțiuni teologice verificate pe un parcurs al literaturii universale. Sunt puse apoi în discuție aspectele similare din imediata apropiere și influenațarea omului.
Fiecare Persoană dinTreime apare ca un mod unic de a face să subziste aceeași Ființă, de a o primi de la celelalte și de a le-o dărui în mișcarea de iubire - Sf. Maxim Mărturisitorul.
Autorul susține că o singură distincție se poate lua în calcul ca fiind pertinentă: aceea între natură și persoană, practic în acest fel fiind aprofundat cel puțin un atribut al Sfintei Treimi. Persoana este transcendentă oricărei întrebări, deci nonconceptualizabilă, ireductibilă.
Omul devine axă verticală a lumii prin poziție, dar și idee de mișcare prin manifestarea din registrul iminenței vieții.
Acestea sunt două noțiuni care împreună sunt specifice doar omului responsabil și conștient de libertate.
Problema liberului-arbitru și tragismul ei prin alterarea alegerii sunt tratate patristic: libertatea a fost dată de Creator datorită chemării la îndumnezeire. Finalității acestei chemări pentru atributul de a fi deplină îi va corespunde obligatoriu un demers liber.
Unirea cu Dumnezeu ca urmare a unei simple atracții ar fi atenuată, neresponsabilă până la capăt.
Să aducem ca sprijin în această ideație argumentul Adam: pentru a crește către o iubire conștientă, trebuia să treacă prin punerea la încercare a libertății sale, deci nu să treacă prin păcat obligatoriu, ci prin încercarea lui...
Omul Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu pentru că-L poate refuza.
Capitolul “Destinul erosului” recapitulează formele degenerative ale rațiunii și maladiile de societate în care ele își găsesc reprezentarea.
Adevărata iubire este mai puțin un erotism carnal, impersonal, o tendință a mucoaselor vascularizate în frecare. Erosul este în slujba tandreței, împreună cu celălalt mântuirea există în Hristos, în restauratorul “nupțialității originilor”.
Monahismul ca apariție imediată încetării persecuțiilor este tratat ca un eros împlinit în iubirea divină, o înfrângere a refuzului lui Dumnezeu din om. Nu mai e nimic nefiresc între “eros” și “iubire divină”, termeni deveniți antinomici în percepția comună.
Dar relația sexuală nu te face obligatoriu necurat, cum s-a afirmat printre sinodalii niceeni, iar sacerdoțiul nu este incomparabil cu mariajul, sacramental prin excelență și nu sociologic.
Fidelitatea preotului, în schimb, față de femeia sa este imaginea absolutei fidelitățî față de Dumnezeu.
Capitolul “Dumnezeu și Cezar” propune o radiografie socială în care se vede ușor că idolii și pasiunile secularizează omenirea.
Aceasta devine din ce în ce mai ignorantă la ea însăși.
Infrastructura istoriei este relație a umanității cu Dumnezeu, creatorul istoriei este Hristos.
Tensiunea între Împărăția lui Dumnezeu și împărăția lui Cezar semnifică și pălește transfigurarea.
O propoziție substanțială a acestui capitol este următoarea: “Istoria, de la mormântul gol încoace, nu se mai poate închide în ea însăși, e traversată de nădejdea mântuirii.”
În felul acesta autorul găsește o criză de sens, iar Biserica trebuie să fie una în care prisosește bucuria pascală și pacea “pe care lumea nu o poate da”.
Speranța îi este revelată creștinului din faptul că știe că angajarea lui în istorie nu-i limitează orizontul, creștinismul pregătind în istorie transformarea.
În subcapitolul “Regele și bufonul” teologul francez afirmă că, în mișcarea sa profundă, creștinismul tinde să desacralizeze puterea pentru a o sfinți prin omul care o exercită.
Împăratul creștin a devenit purtător al chipului lui Hristos, avea o slujire creatoare și o putere limitatoare a răului.
Persoana e chemată să exercite în lume cele două funcțiuni, care într-o societate creștină constituie cei doi poli ai poporului lui Dumnezeu: cea de călugăr și cea de împărat, interiorizându-le, fără a uita să-și fie și propriul bufon.
Capitolul se încheie printr-o adresare societății franceze laice prin statul oficial și atrage atenția că o “ civilizație deschisă, fără ideocrație, nu trebuie să fie un pustiu spirutual abandonat instinctelor prin dinamismul lor fără o finalitate a producției.” Rolul creștinilor mărturisitori în cetate ia azi forma divino-umanismului.
“Căutarea locului inimii” este o intenție de sondare a lăuntrului ființei umane, spre acel loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu și care marchează obiectul existenței umane.
Dumnezeu este spirit deplin care își exercită plinătatea înspre creatura sa, creatură care nu ar putea suporta un Dumnezeu neterminat, un Dumnezeu în devenire.
Omul, în schimb, în decursul dezvoltării sale spirituale și al cunoașterii de sine, ajunge la conștiința acțiunii asupra lumii împreună cu Dumnezeu.
Întregul parcurs al destinului nostru, în viziunea renumitului teolog, nu este altceva decât căutare a locului inimii întru dobândirea “plinătății dumnezeirii”.
În secțiunea “Templul trupului” se susține importanța acesteia, valoarea sa în desăvârșire. Trupul devine locul unde persoana începe să cunoască lumea din interior cu posibilitatea de a o schimba în ofrandă sau stârv. “Ceea ce se vede în definitiv nu este materia, ci sufletul, persoana”.
Conștiința de sine, de lume și de Dumnezeu formează o unitate structurală de nedezmembrat. Pustnicul Neofit spunea că “materia nu este altceva decât reprezentarea în formă a materiei minții”, iar după formula vechilor filosofi “sufletul este forma trupului”.
Prin structura sa trupul este chemat la devenirea “templului Duhului Sfânt”.
El are în sine predispoziția spre deplinătate, conform cuvintelor din Sfânta Scriptură: “deplinătatea dumnezeirii sălășluiește în Hristos trupește și noi suntem părtași în El la această deplinătate”.
Inima-duh e centrul unde se lucrează unificarea și deschiderea către Dumnezeu, atribut al omului total care a dobândit “cunoașterea integrală”.
E pus apoi în discuție drumul care trebuie parcurs până la împărăția cerurilor din înlăuntrul nostru, din inimile noastre.
Aceasta e o cale spinoasă prin care se eliberează conștiința de idoli, se dezbracă de pieile moarte, de identificările iluzorii și se dezvoltă ca o teologie a metodelor.
Acest drum în finalitate devine transfigurat prin focul harului din haina luminoasă a sfințeniei.
Calea unei astfel de nevoințe dătătoare de viață eternă este a Fericirilor: sărăcirea de sine (a orgoliului), iubirea activă, lacrimile de frică și de uimire în care piatra inimii se dezintegrează.
Acest capitol se încheie cu “transfigurarea “ ca metamorfoză a “tunicilor de piele” în haine luminate, ca răspuns la chemarea sinceră a omului în numele lui Iisus Hristos.
Sfântul Serafim de Sarov, printr-o rugăciune neîncetată a inimii, ajunsese la acea transfigurare a simțurilor și a trupului încât într-o bună zi fața i-a devenit mai luminoasă ca soarele, iar fulgerele îi țâșneau din ochi.
Regăsirea acestei haine luminoase este în Hristos, dar El poate îmbrăca valoric umanitatea.
În “Omul și cosmosul” este schematizată percepția lumii de către creștin și autopoziționarea sa în acest context al timpului, spațiului și structurilor materiei.
Actele intenționale ale omului se înscriu într-o ordine a inimii. Natura este o nouă realitate, adevărată, dinamică, în care este tensiunea transcendenței.
Slava lui Dumnezeu este la rădăcina lucrurilor, creatura trebuie să fie slava Creatorului, lumea devenind Templul lui Dumnezeu.
Cu cât această natură este mai plină de ordinea ei, cu atât ea devine mai încărcată simbolic.
În cosmos (etimologic) Dumnezeu este cunoscut tot atât de adevărat și de imediat ca și orice alt suflet sau orice altă minte deosebită de a noastră.
Existența lui Dumnezeu o concepem cu mult mai evident decât existența oamenilor fiindcă efectele naturii sunt în mod nemărginit mai numeroase și mai considerabile decât cele atribuite ființelor omenești.
Nu există nici un semn care să arate pe un om sau un efect produs de om și care să nu demonstreze în același timp existența lui Dumnezeu ca și creator al naturii.
Pentru a exercita o influență oarecare asupra altor persoane, voința omului nu are nici un alt mijloc decât mișcarea sa, însă depinde de voința Creatorului ca o astfel de mișcare să fie percepută sau să existe o idee oarecare în sufletul altora despre ea.
El singur menține toate lucrurile prin cuvântul puterii Sale, El menține între spiritele naturii acele legături în virtutea cărora unul e în stare de percepție a existenței celuilalt.
Totuși, lumina aceasta curată și clară, care luminează fiecăruia, este ea însăși indivizibilă.
Lumea este o feminitate impersonală menită a fi un singur trup cu omul.
Nu există discontinuitate între trupul lumii și cel al omului, susține Olivier Clément plecând de la inseparabilitatea creatului.
Din toată natura, doar omul este animat de suflarea lui Dumnezeu, “devine preot și permite universului să corespundă tainicii sale sacramentalități”. Tot ceea ce se petrece în om corespunde universului.
O reflecție minimă Îl revelează în felul acesta pe Dumnezeu în interiorul sufletelor noastre, producând această varietate a ideilor și senzațiilor care se ivesc în noi neîntrerupt.
“Sunt cum Dumnezeu îmi dă idee” - Părintele Stăniloaie.
Excesul luminii poate orbi, în schimb rațiunea în Dumnezeu o poate privi.
Transparența sau opacitatea cosmosului depinde în final de transparența sau opacitatea noastră.
Căderea, acea catastrofă cosmică, este o reluare valorică a patrimoniului ideatic despre acest episod din istoria umanității primare ca și cădere în istorie, în timp.
Dumnezeu, chiar exclus din inima omului o dată cu această întâmplare, ține lumea din afară, introduce ordine evitând dezintegrarea.
Știința nu poate crește imediat după cădere pentru că ea este inclusă în condițiile provocate.
Hristos și Învierea Sa sunt singurele căi în depășirea consecințelor căderii, dacă El n-ar fi înviat, moartea ar avea ultimul cuvânt mereu. Sfântul devine omul consumat de bucuria pascală, de această mereu anticipare a sărbătorii finale, cerești.
Acolo vor muri simbolurile menite doar memoriei omului.
Până atunci ne rămâne a sesiza stricta necesitate a raportului: conștiința de sine a lumii și cea despre Dumnezeu, raport în care El este “ ființă prin sine însuși”.
Sfera ființei absolute, chiar dacă nu e accesibilă oricărei trăiri, e la fel de constitutivă ființei omului ca și conștiinței de sine și de lume a acestuia. Această prezentare am făcut-o pentru acel care va citi “Întrebări asupra omului”, este un îndemn a cărui desuetitudine astăzi mi-o asum la schimbul unei potențiale lecturi.
Ideile acestei cărți sunt introspecții asupra umanului, a unui uman pătruns de datoria conștientizării existenței Unicului Dumnezeu din Treime.
Olivier Clément sugerează în fond pe tot parcursul lucrării că Dumnezeu nu poate să fie căutat și găsit doar din curiozitate...
Mai degrabă din întâmplare!

Meridian Nr.2-3, iulie 1999