Întrebările
1. De la ziare, programe tv la literatură și artă totul este invadat de tendințe pornografice si obscene. Dacă în primii ani ai „puterii populare“ când s-a instaurat proletcul-tismul, literatura a primit o lovitură partinică, azi asistăm la un alt “cultism”, de data aceasta neimpus de nimeni: PORNOCULTISMUL?
2. Generațiile de după 1990 manifestă o aplecare furibundă spre spargerea oricăror tabuuri, adesea scriitura migrează spre pornografic. Care este însă orizontul de demarcație între expresiile pornografice folositoare textului și cele care intr-adevăr oripilează? Oare substanța întregului? Probabil dacă limbajul licențios nu este gratuit plasat, acesta potențează valoarea?
3. Un tânăr, regizor de film, creator de scene cu iz pornografic susținea într-un interviu: “Domne’, mie îmi place să șochez...”. Comunismul românesc a maximizat cenzura. Credeți că manifestările actuale sunt simplă nevoie de descătușare prin limbaj șocant? Să fie acesta motivul excesului de obscen sau pornografic din literatura tinerilor condeieri?
4. Democrația de tranziție a adus cu sine în lumea cotidiană vedetizarea mediocrității, șansa acordată dotării precare de a se impune, înlocuind calificarea și legi-timitatea culturală prin tupeu și instinct al oportunității. Ar fi de înțeles că atunci “cînd nimic nu ai a spune” vulgaritatea e cale spre vedetizare? E posibil ca incultura unora (cultura nu înseamnă numai ce înveți în școli) să-i determine să creadă că literatura este egală cu pornografia conform modei zilelor noastre, sau suntem în fața unei concesii totale făcute comercialului?
5. Nu se observă, în literatura română actuală, o capacitate de a asimila sau de a respinge argumentat fenomene derapante, marginale, o forțare a inerțiilor și a fundamenta-lismelor culturale. În aceste condiții Marin Mincu identifică o nouă generație literară “generația 2000”. Credeți că se poate vorbi de generație în lipsa unui minim manifest este-tic, în lipsa unei unități de program, sau credeți că unitatea e dată tocmai de teribilisme pornografice și obscene?
Călin COCORA

Raspunsuri
Liviu Antonesei,
"Diferența dintre pornografie și li-teratura cu dimensiune erotică este făcută exclusiv de cîtă artă literară este investită în text"

1. Cuvîntul este inspirat și se poate să aibă acoperire, ba chiar și succes! Eu nu sînt foarte speriat nici de cuvînt, nici de fenomenul pe care îl acoperă. E normal ca, după o jumătate de veac de cenzură, libertatea să capete cele mai neașteptate forme. Toate legitime, pînă la urmă, ca expresie a drepturilor și libertăților universal recunoscute. Că aveam de-a face și cu manifestări mai ciudate, nimic de mirare. Lucrurile, ca peste tot în lume, se vor așeza de la sine, în timp desigur. Întotdeauna, fenomenele importante, iar recîștigarea libertății este unul, sînt însoțite și de epifenomene.
2. Nu doar generațiile de după 1990, pentru că o explorare a acestei dimensiuni, căreia i-aș spune erotism, este de găsit și înainte de război, dar și la autori contemporani, precum Emil Brumaru, chiar în recentul volum editat la Brumar, Mircea Nedelciu – cu acea Poveste a poveștilor a generației *80, Gherghe Crăciun, Ștefan Agopian. Eu însumi am adoptat (și) această dimensiune în povestirile din Check Point Charlie sau într-un volum de poeme ce urmează să apară la aceeași editură timișoreană. În opinia mea, diferența dintre pornografie și literatura cu dimensiune erotică este făcută exclusiv de cîtă artă literară este investită în text. Deci, nu este tematică. Tematic vorbind, avem și literatură istorică, realistă, etc. bună ori proastă. În toate cazurile, nici nu este vorba despre tehnica literară, adesea pornografii sau autorii de evocare istorică sînt tehnic excelenți. Diferența este de viziune și aceasta, fără îndoială, ține de întregul operei și nu de detalii. În detalii, un Henry Miller, de pildă, poată să pară un pornograf, nu însă și la nivelul întregului.
3. Excesul de obscen se poate datora excesului prealabil de cenzură, nu și utilizarea procedeului ca atare. Literatură erotică ori doar pornografică a apărut și apare, slavă Cerului!, și în societăți complet lipsite de cenzură.
4. Nu exclud fenomenele amintite de D-voastră dar, pe de altă parte, lumea noastră publică e așa de plină de „vedete” politice, muzicale – nu e straniu că la noi tocmai cei care cîntă nu au voce? – , economice ș.a.m.d., încît cele literare aproape că trec neobservate. De altfel, mulți dintre „pornografi” și chiar dintre „erotici” sînt persoane extrem de culte, nu crescute în fața oribilelor noastre programe de televiziune, ceea ce mă face să cred că poate fi și o strategie comrcială. Cel puțin în unele cazuri. Dar Mircea Cărtărescu, cînd strînge într-un volum prostioarele publicate într-o revistă de dame, că tot omul trebuie să trăiască din ceva, nu tot o strategie comercială adoptă? Și, cum s-a văzut, a avut deplin succes! Iaca, pentru succesul comercial al acelor prostioare, Liiceanu l-a trecut de la „oieri” la „boierii minții”!
5. În opinia mea, ultima grupare literară ce poate fi definită, la rigoare, drept o generație este „generația optzeci”. Tot ceea ce a venit după aceea se află în trena acelei generații. Nu cred că s-a produs vreo ruptură importantă după aceea. Poate și pentru că „tinerii” au avut ghinionul că „bătrînii de la optzeci” să fie totuși încă destul de tineri la Revoluție. Și în plină putere, astfel încît au ocupat și inventat reviste și edituri, spațiul public în cele din urmă. Însă nu doar că n-am sesizat existența vreunui manifest estetic, poate cu excepția unei schițe a „fracturiștilor”, dar n-am întîlnit nici teme, proceduri, tehnici noi. Sau relativ noi, redescoperite. De altfel, din optzeci încoace n-au trecut decît 25 de ani, or generațiile nu cred că se nasc chiar la fiecare deceniu... Probabil cei născuți „în prejama Revoluției”, între 1985 și 1995, vor avea ceva nou de spus. Nu sînt sigur, dar există o șansă.

Florin Dochia

"Bălăceala în mocirla pornografiei îi maculează doar pe practicanți și pe lăudătorii lor"

1. Aș zice că, totuși, ceea ce numiți „pornocultism" este un fenomen marginal. Faptul că niște lideri de opi-nie (urcați singuri pe piedestal) susțin că manifestarea ține de literatură derutează. Cred că publicul (cititorul) nu reacționează pozitiv. Există, desigur, alfabetizați care juisează la asemenea texte, dar nu o juisare a creierului și cu atât mai puțin a sufletului. Avem mai mute simțuri… și, dincolo de ele, unii (sper că suficient de mulți) avem și bunul simț. Gustul pentru literatură ține doar de acesta din urmă. Altfel, cred că „pornocul-tism” e prea mult spus, mai cu seamă că include particula „cult”. O (sub)cultură a sexului, la noi, e mai mult exhibată (direct și indirect) de mass media, care are „me-rite” și în domeniul violenței și mediocrității agresive. Programele tv și ziarele sunt oglinda realizatorilor, nu a lumii înconjurătoare. Sunt rari profesioniștii în comunicarea de masă (într-o mare de amatori) – rari nantes in gurgite vasto - și incomozi pentru tranziția noastră care nu se mai termină.
2. Nu-i nimic rău în încercarea de spargere a unor tabuuri. Iar faptul că uneori „migrează spre pornografie” nu e decât semnul neputinței, al sterilității. Granițele erotismului în literatură (și în arte, în general) sunt destul de laxe. Simțul comun e mult mai restrictiv decât ne-am dori. Să ne amintim că Geo Bogza a făcut pușcărie pentru Jurnal de sex. Azi ni se pare stupid, iar versurile sale destul de cuminți. Limbajul licențios există, indiferent de spaimele pudibonzilor, e viu, se îmbogățește continuu - e sursă inepuizabilă de metaforă, invenție lingvistică și lirism. Îmi pare că un cercetător de la un institut al Academiei a avut ca sarcină de serviciu, timp de decenii, culegerea de bancuri porno. Le nota conștiincios, știind că acestea nu vor vedea niciodată lumina tiparului. O dramă personală, nu? Azi, poate că sunt acelea care circulă pe internet. Unele sunt adevărate bijuterii de limbaj, jocuri de cuvinte uimitoare, întâmplări care, prin descriere, sunt salvate din banal, dar și un fel de râsu-plânsu greu descriptibil. Revenind la oile noastre, într-adevăr, componenta estetică ne spune despre valoarea literară a unor texte licențioase. Vorba „verde” nu merge oricum. Există rețete pentru romanele de consum, „SAS”-urile au obligatoriu trei scene diferite de sex explicit în fiecare volum, unde fac casă bună cu violența. Dar nu e literatură, deși… se citește.
3. Regizorul era sincer: e mult mai ușor să șochezi decât să convingi. El nu voia să ne convingă de nimic, probabil. Pe când, să zicem, Picasso, cu tauromahiile sale, voia să ne încânte ochiul lăuntric. Cenzura comunistă nu i-a afectat pe tinerii creatori de azi. Fiți siguri că, pe când ei aveau 8-10-12 ani, părinții și vecinii înjurau urât și aveau de ce (…or mai fi având și acum…). Numai că înjurăturile lor nu ajungeau pe hârtie, decât, eventual, în denunțurile de la Secu. Apoi, școala pe care au făcut-o (o fac) nu le spunea mai nimic despre ce e literatura și ce vrea ea. În materie de literatură, la nivelul preuniversitar, e jale, e o domnie a superficialității și a lipsei de gust care ar trebui să ne sperie. Joc secund de Ion Barbu ori Elegiile lui Nichita Stănescu sunt probe de netrecut pentru numeroși profesori de liceu (nu mai zic de cei de gimnaziu). Unii o recunosc în fața elevilor. Eminescu și Alecsandri sunt nivelul maxim pe care îl pot atinge. Tinerii care ajung să scrie, pentru că au și ceva talent, pun în pagină această superficialitate, minimă rezistență, lipsă de gust (și educație) estetic(ă), suficiență, lipsă de imaginație. Nimeni nu le spune că textul literar are un limbaj secund, că literatura e creatoare de lumi, nu imitare-descriere liniară și fidelă a lumii. De fapt, ei nu știu nici să citească, în sensul profund și adevărat al verbului, de unde să știe (ce) să scrie? Nota bene: există și excepții, poate nu destule.
4. Când niște Gigi Becali au zilnic minute întregi de lăfăire pe micile ecrane, iar un primar de sector „capitalist” nu știe să conjuge verbul a fi, la ce vă așteptați? Când o editură precum Humanitas publică Integrala Paolo Coelho, la ce vă așteptați? Când până și Polirom (tot respectul, altfel!) selectează proze de o fată numită Baietica, la ce vă așteptați? Ce regret eu este că nu avem un Alberto Manguel în cultura română a momentului. Care să ne îndemne la lectură. Și prin lectură, multă, multă lectură, se va face alegerea, se vor separa apele. Se va separa literatura de vârf, de literatura de background, aceasta din urmă necesară, dar nu suficientă.
5. Nu există Generația 2000! E o vorbă «de dânșii inventată». Există autori «născuți» (unii «făcuți»…) în preajma schimbului de milenii. De la Generația ’60, n-a mai fost nici o generație - aceea numită ’80 este o prelungire a celei dintâi, dar cu o promovare pe care vremea (și vremurile…) au avantajat-o. Marin Mincu face multă gălăgie, dar nu e destulă muzică în zgomotul acesta; la șaizeciști era o orchestră, la optzeciști (cel puțin) o formație de cameră – toți virtuozi! -, la 2000-iști sunt câțiva «instrumentiști» care promit și (prea) mulți maneliști. Și, se știe, se vede, maneliștii fac gălăgia cea mai mare, cu cât sunt mai afoni. Cei care chiar știu să «cânte» o fac pe partituri anterioare, ale secolului trecut, verificate, desigur, cu tușa proprie. Postmodernismul de la care se revendică nu au reușit să-l deschidă mai mult decât au reușit s-o facă (și o mai fac încă!) optzeciștii. Chiar critici cam din aceeași generație milenaristă se delimitează de, spre exemplu, «„lovitura” Urmanov-Peniuc». «Caut o poezie care să vadă saltul vântului în lanul de mărăcini, să iubească „meteorii”, să înțeleagă intensitatea prostiei și s-o iubească ironic. Se caută lirism…» - scrie Bogdan-Alexandru Stănescu. Bălăceala în mocirla pornografiei îi maculează doar pe practicanți și pe lăudătorii lor. Literatura română se scutură și merge mai departe. Încotro? Mai vorbim peste zece ani!


Lucia Verona

"Rău este însă că se pervertește gustul publicului, iar aici nu știu cine, cînd și în ce măsură mai poate face ceva"

1. Doar de dragul jocului de cuvinte. Altfel, paralela este cam forțată. Dar dacă acest fenomen există, el este cît se poate de impus, nu atît de cei care-l practică în numele „libertății de expresie” sau pentru că li se pare la modă, ci mai mult de cei care-l promovează din interese strict financiare.
2. Fiecare generație, fiecare tînăr artist sparge niște tabuuri sau are impresia că o face; se schimbă doar tabuurile și metodele. În ceea ce privește orizontul de demarcație… Ce deosebește tabloul lui Courbet “L’origine du monde” de o poză pornografică? Romanul “Pianista” de Elfriede Jelinek a scandalizat pe mulți… iar autoarea tocmai a primit premiul Nobel. Cred că problema ține de sens, de intenția autorului – și, evident, de talent. Nu limbajul licențios deranjează, ci faptul că adesea el ține loc de tot restul.
3. Mai șochează pornografia? Cred că în curînd ne va plictisi. Cît despre tinerii condeieri la care vă referiți, pe vremea cenzurii abia învățau alfabetul, așa că nu despre descătușare este vorba. Mai degrabă despre o încercare de a ajunge din urmă lumea occidentală, care și-a trăit revoluția sexuală și excesele pornografice în anii 60-70. E și ăsta un fel de a intra în Europa. Doar că Europa s-a mai schimbat. Iar dacă ne gîndim bine, toată istoria omenirii este marcată de alternarea libertății moravurilor cu puritanismul. După Roma lui Petronius cu al său „Satyricon” a urmat Evul Mediu, care a inventat centura de castitate.
4. Nu toate vedetele sunt vulgare, deși există într-adevăr mult prea multă vulgaritate în mass media. Și tupeu. Și incultură. Totuși, nu cred că sunt prea mulți cei care pot confunda literatura cu pornografia.
5. Nu vreau să-l contrazic pe Marin Mincu, deși eu nu agreez foarte mult ideea de „generație literară”, dar domnia sa cunoaște mai bine fenomenul. Pe de altă parte, nu cred că un manifest estetic ar putea schimba lucrurile. Un manifest pentru ce? Pornografia este veche de cînd lumea. Și ajungem astfel la întrebarea din titlul anchetei dumneavoastră: este pornografia o nouă provocare pentru literatură? Desigur, nu. Așa cum manelele nu sunt o provocare pentru folclorul autentic. Nici nu reprezintă un pericol. Și literatura și folclorul vor supraviețui. Au trecut prin multe, s-au călit. Rău este însă că se pervertește gustul publicului, iar aici nu știu cine, cînd și în ce măsură mai poate face ceva.

Mai multe răspunsuri în numerele revistei disponibile la adresa http://www.princepsedit.ro/reviste_feedback_redactia.htm

primim alte puncte de vedere ce pot fi publicate in revista la [email protected]