Situațiunea

În urmă cu mai bine de o sută opt ani, I. L. Caragiale, ploieșteano-dâmbovițeanul care ne-a surprins cel mai bine năravurile, făcându-le nemuritoare, adică etern sesizabile, tipărea în „Universul” o schiță al cărei umor se baza pe încurcătura de nume și al cărei tragism – pe sesizarea tăioasă a unei situațiuni care încă viază. Și care s-ar putea rezuma prin zicerea întoarsă „omul nepotrivit la locul nepotrivit”. Sau viceversa. „Triumful talentului”, căci despre aceasta e vorba, îi are în centru pe doi elevi dintr-o școală de provincie, care poartă nume vrednice de a ne pune mintea pe moațe: Niță Ghițescu și Ghiță Nițescu. Niță, copil orfan, nu tocmai deștept și cam lenevior, are o calitate care l-ar putea ajuta să-și croiască un drum în viață: posedă o admirabilă caligrafie. Ghiță, copil de negustor, are, dimpotrivă, un scris mizerabil, datorat și unei șubrezenii, pricinuite de o degerătură, a mâinii drepte. La sfârșitul școlii, Ghiță rămâne pe lângă părinți, în vreme ce Niță, orfanul, ia drumul Capitalei, cu speranța de a ocupa un post de copist la unul dintre cele opt ministere care aveau nevoie de așa ceva. Concursurile nu întârzie să apară, dar, spre nedumerirea lui, candidatul le pierde pe rând, sfârșind prin a exclama de fiece dată: „Și ce frumos scrisesem, domnule!”. Asta până în ziua când, animat de nădejdile legate de concursul organizat la ultimul minister, care chiar avea nevoie de un „perfect caligraf”, bravul Niță îl întâlnește în stradă pe fostul său coleg Ghiță, care – culmea! – îi mărturisește că a venit să participe și el la concurs. Mirării lui Niță, exprimată direct, Ghiță îi contrapune precizarea că el are o „scrisoare de recomandație” către ministru și că a și obținut o audiență la el, fiind foarte bine primit. Totuși, ca să fie mai sigur, Ghiță îi propune lui Niță să nu se prezinte a doua zi la concurs, oferindu-i pentru aceasta trei-patru poli. În toiul discuției, apare o bună cunoștință a lui Ghițescu (adică Niță, cel cu scrisul frumos), care-l trage binișor deoparte și-i spune că i-a găsit un post mult mai bine plătit, de litograf. Înarmat cu această veste, Niță se întoarce la fostul său coleg și îi face o propunere și mai tentantă: să semneze fiecare lucrarea cu numele celuilalt. Ceea ce se și întâmplă, contra unei sume de o sută de lei, pe care Ghiță i-o înmânează lui Niță. Cu scrisoarea sa de recomandație și cu admirabila caligrafie a lui Niță, Ghiță e sigur că o să câștige concursul, mai ales că la el n-au participat decât două persoane. Dar, fatalitate! Obișnuit, probabil, ca nu cel mai bun să câștige, directorul ministerial care anunță rezultatul concursului îl declară câștigător tocmai pe Niță. Acesta nu se pierde însă cu firea, insistând ca directorul să se uite mai atent „la probe”, dându-l câștigător pe contracandidatul său. Ceea ce, ușor uluit, directorul face, astfel că, dumirindu-se, îndreaptă greșeala. Și, spre mulțumirea tuturor, Ghiță cel cu mâna șubredă și scris mizerabil devine „perfect caligraf”, în vreme ce Niță, cel cu scrisul frumos, va lucra, probabil, în litografie, deși acolo principalul său talent nu-i va servi la nimic.
Acum, hâtrul nostru popor zice că gura păcătosului adevăr grăiește. În acest spirit, eu constat că ne place să vorbim adesea despre coarne în casa încornoratului și de funie în cea a spânzuratului. Domnii directori de la Serviciul Național de Examinare și Evaluare, important mecanism al morii de măcinat vânt care este învățământul românesc, se gândiră să le dea elevilor din clasa a opta, la născocirea didactică zisă „teză cu subiect unic”, drept sursă de meditație și exprimare a unei opinii, chiar un fragment din „Triumful talentului”. Numai că, ori Nenea Iancu i-a zăpăcit într-un hal fără de hal cu jongleriile lui onomastice, ori că și acolo, în locul lui Niță, a fost angajat Ghiță, fapt e că responsabilii cu alcătuirea subiectului au încurcat grav numele, riscând a-i deruta pe bieții școlari. Care aveau, însă, „probele” lor, astfel că majoritatea au obținut, în satele și orașele patriei, nota zece.
Aș mai spune eu și altele, aș mai indica niște inși fără caligrafie postați chiar acolo unde ar fi nevoie de „perfecți caligrafi”, dar încă lucrez ca mecanic în moara pentru vânt amintită...