agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7162 .



Liliana Rus
articol [ Carte ]
și călătoria cuvintelor în femeia clipelor duse...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pericle ]

2009-07-18  |     | 



...Acesta este cel dintâi gând ce apare îndată ce ultimul rând din Melancolii de duminică (Liliana Rus, Melancolii de duminică, Editura Carminis, 2008) a fost repetat, încet, în tăcere.

Liliana Rus adăpostește în sine într-o tăcere gravă, aceea a poetului unui citadin transfocat permanent de la mare la detaliu, o multitudine de femei și de fragmente de univers feminin, care întregesc o imagine, acea călătorie perpetuă a cuvintelor prin cei care le știu mersul de la neștiut la lumina semnificațiilor, de la molatic la dârzenia asumării sensurilor vieții. Ea ni se dezvăluie într-o lumină veșnic schimbată, dar nu schimbătoare, căci femeia rămâne mereu aceeași, identică în ea însăși, ni se dezvăluie în locuri diferite, dar care nu o fac să fie alta ci doar să-i adâncească percepția asupra intimității sale și asupra celorlalți de care intimitatea sa este puternic legată.

În poemele Lilianei Rus apare călătoria, apare instrumentul acesta al purtării în locuri necunoscute, dorite sau nu, trenul, apare gara ca simbol al așteptării, al începutului îndepărtării de ceea ce a fost până într-un anumit moment, element definitoriu pentru o parte mai mică sau mai mare din viață. Trenuri, pontoane, bărci, apar ca pretexte ale posibilităților de plecare, ele există, așadar îi impun ca într-un joc acceptat reciproc, ideea călătoriei, uneori chiar existența acestor instrumente ale deplasării devin cauză a călătoriilor imaginare, introspective sau reale, căci călătoriile Lilianei Rus sunt diverse, dar încărcate de aceeași simbolistică a regăsirii unei vârste de aur: călătorii în trecut, călătorii în alte spații real-geografice, călătorii în sinele prezent, călătorii în alții, apropiați sau îndepărtați ca distanță sufletească sau terestră.

Călătoriile Lilianei Rus sunt inițiate de către cuvinte și prin cuvinte. Cuvintele au o putere aici generatoare de plecări, așa cum în mitologiile antice aveau acea putere creatoare: „La început a fost Cuvântul”; cuvântul poetei creează drumuri în și dinspre ea, creează plecări, pentru că ideea revenirii la ceea ce a fost, la un anume loc, nu-i este aproape în termeni reali. Se păstrează astfel acel mister al pierderii, pentru că fiecare plecare este și o pierdere și oricâte noi spații de orice fel, vin în întâmpinare, ele conțin în sinele lor plecarea, estomparea, detașarea aceluia care le-a găsit și le-a dat semnificațiile respective.

Vedem, dacă reușim să le înțelegem și dacă reușim să pătrundem în intimitatea poemelor, căci acestea nu se dezvăluie rapid ca o femeie ușoară ci este necesară o meditație la fel de tăcută ca și tăcerea ce le înconjoară, ca mediu poetic, frumusețile lor.

Femeile Lilianei Rus se unesc cu timpul presimțindu-i curgerea inexorabilă: femeia-nisip-timp („...se pare că umplem amiaza cu nisip...”, Liniște cu limbă de clopot), femeia-fetiță-în-vis (...Mă tem să nu visez fetița melancolică..., Mandarinii dorm pe un singur picior), femeia-mamă-a-mamei (Eu sunt mama...Mai am timp să caut, sub perne, păpușile fetelor mele... ,Eu sunt mama), femeia-dimineață (...Iată noua mea identitate, această dimineață de vată..., Sunt în stare să te iert), femeia-prinsă-în-zi (Credeam că e de-ajuns să știu câtă muzică pot să-mi torn în timpane, cât de repede pot să-mi învârt rotițele, după ce înțepenesc ca o pendulă veche și dacă mai pot prinde trenul de Callais..., El este mai liber ca mine), femeia-seară (...Luna piere în rotocol de fum, ca un rege gol, mimând lipsa de îngeri..., Bere și rock), femeia-duminică (...Spațiu cald și strâmt, „îmbrațele” ei, cotlonul acela trist ca o duminică de iarnă, luat în stăpânire de hoardele insomniilor mele...Ana, mama din camera din dos, mama duminicilor de iarnă..., Mama duminicilor de iarnă), femeia-în vara-ei (Curat și alb începeau verile mele, cu degete lipite de tăblia patului de fier...O călătorie deasupra inhibițiilor stufoase pe care le căram în bagaje la începutul fiecărei veri..., Curat și alb începeau verile mele), femeia-oraș-în-toamnă (Orașul lui aruncă o privire peste umăr. Toamna bate uscat, fără ploaie și mă dor toți pereții caselor din orașul lui orgolios..., Orașul lui orgolios), femeia-zăpadă (...Cheamă-ți îngerii sub gulerul alb! Cu pocnet de armă, voi închide zăpada în Oul de Iarnă..., Ca să te pot ocroti), femeia-liniște-geroasă (Vi s-a întâmplat să vă moară cerul sub ochi? Tăcerea infernală a acoperișurilor să cadă în somn adânc și, ca și cum nu ar fi de ajuns, încordarea să-și țină cumpăna într-un echilibru fragil?..., Să se adăpostească de cer).

Neliniștea permanentă, dorința de a pleca din sine sau dintr-un loc, ne duc spre alte femei: femeia-neastâmpăr (Neastâmpăr deșirat, scurs pe sub masă, presărat pe crengi de scoruș..., Neastâmpărul meu), femeia-nelalocul-ei (Foc de artificii, Nicolas!...Să nu te lași păcălit! Aristocrația mea!...Scaunul de la fereastră, globul în care-mi păstrez aburul plăpând al adolescenței și culoarea corozivă a lucidității. Găsesc cu greu cartonașul corect..., Foc de artificii), femeia-nerăbdătoare (...Vorbeam repede ca și cum am fi fost așteptați undeva, prelungi pâlpâitori, promițându-ne plăci de patefon cu orchestre cântând ninsorile ce vor veni..., Ninge întruna în acest oraș), femeia-desprinsă (...Calc pe nori și pe nisip, m-am desprins de umerii lui de pasăre-rock, de frunzele metalice și de nopțile curbate magic peste două orașe...,Va trebui să-i mărturisesc), femeia-îndepărtându-se (...E bine așa, să mai dărâm un zid, o cameră de hotel, o vară clandestină...Eu m-am urcat de mult în tren..., Eu am uitat de Dalibor Janda), femeia-veșnic-pregătită-de-plecare (Pocnesc clapele valizei. Dacă aș aduna toate diminețile în care am vrut să fug de-acasă, aș umple un continent de neliniști..., Ca o rochie albă în întuneric), femeia-oraș-ce-pleacă (Într-o zi și străzile vor călători, se vor îmbrățișa pe întuneric, vor trece pe lângă turle stârnind singurătăți nepregătite de trădări. ...Mă voi ține strâns de ferestre, de uși, cu semințele oțetarilor în buzunare...., Îmi vor bate la ușă), femeia-dans, femeia-dans-de-ceai.

Alte femei sunt cele privite de ele însele sau de ceilalți: femeia-garderobă (...Voi căuta, în valizele îmbolnăvite de tristețe, rochiile mele nepurtate. Te voi pofti în lumea de ciucuri, foarfeci și pânzeturi..., Când spinii verzi au prăbușit-o din tavan), femeia-în-lumină (Lumină crudă ca o bilă de fildeș ațintind asupra mea o privire nesfârșită, în stare să mă dezbrace cu forța..., Pânda luminii de mâine), femeia-oraș (Ajunsesem în orașul tău și ne izbeam de copaci. Mirosea a lemn dulce, mirosea a ploaie prietenoasă. Vorbeam în limba veche a orașului..., Câte scrisori netrimise), femeia-păpușă-în-haine-noi (Mirosul hainelor noi mă înflorește pe dinăuntru. ...Sunt una dintre păpușile pe care le scot dinttr-o cutie nouă..., Mirosul hainelor noi), femeia-zâmbet, femeia-plâns, femeia-acvariu (...Nu am curaj să merg până la capăt și să mă ascund în cochetăria mea mută, ca o oglindă mincinoasă. Dezmăț contrafăcut în propriul meu acvariu..., Mi-ar fi plăcut să cânt cu tine, Nicolas), femeia-în-ploaie-lebădă (Ce bine miroase ploaia la mare! Ploaia cu mari candelabre și dantelărese zburând ca scoase din minți...Aș merge până la capătul ploii cu teama că, la întoarcere, nu voi mai găsi nimic și pe nimeni..., Se scutură o singură lebădă), femeia-cântec.

Sau ea este femeie pentru alții: femeia-din-lipsa-lui (Cred că a plecat în lume să scrie poeme. Să caute țara cu marea în mijloc...Încerc să aflu dacă mi-a furat „rusul alb”..., Pe timp ploios), femeia-punte-a-lui (...Altfel, cuvintele mele i se scurgeau printre degete. El era obișnuit cu propria-i legendă, el își păzea fără sens puntea. Cheiul era departe..., Cheiul era departe).

Ea așteaptă: femeia-rămasă, femeia-reverie, femeia-spectator, femeia-ce-așteaptă-scrisoarea (Ziua în care soseau scrisorile...Mă lua cu frig de parcă aș fi ținut apă în brațe, de parcă un soare albastru m-ar fi prefăcut într-un măr de zăpadă...Zarurile căzuseră prost, geanta poștașului mă ducea în lesă ca pe un cal plouat pe dinăuntru..., Ziua în care soseau scrisorile).

Ea capătă chipuri noi, cunoscute sau necunoscute chiar de ea: femeia-pisică, femeia-somn, femeia-vis-al-casei, femeia-respirație-scrisă, femeia-necunoscută-sieși (Cu nerușinare intru în viața lui să scot la lumină cerurile arcuite peste verile noastre de altădată. De departe îi flutur, într-un vârtej scurt, rochiile pătate de soare, gustul mincinos al tainelor mele...El plimbă în rutina zilelor sosirea mea într-o gară de câmpie. Să cobor, să nu-i recunosc chipul, să nu mă recunoască..., Să nu mă recunoască).

În final după un șir lung de identități o găsim femeie-întrupare, femeie-acasă-la-noi și devine femeia-ea-însăși (M-am așteptat mereu pe mine însămi. Și mi-am cerut adresa, batistele albe, păstăile de roșcovi din curtea spitalului Colentina și-un butoiaș de cacao pentru zilele ploioase...E înduioșător cât de mult ne iubim numele și data nașterii, liniile din caietul de caligrafie, poemele ce cresc sub ploile de octombrie, goliciunile înrămate în pâslă. Nu mai văd fetița cu breton, spaimele ei locuiesc acum în altă casă. Nu mi-aș fi închipuit că-i pot înlocui luminițele din palme cu aurul pe care mi-l tot cos în haine, M-am așteptat mereu pe mine însămi).

Numeroasele femei ale Melancoliilor..., călătoresc și lasă urme puternice și în noi, aceia care suntem de partea lor, aceia care știm sigur și acceptăm că femeia este zbor, că ea se transformă și capătă întotdeauna forma inefabilă a unei taine.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!