Traian Călin Uba
„Preludiile democrației”
Ed. Abeona Press, București, 2009

Carte de învățătură pentru jurnaliști
Cărțile semnate de jurnaliști sunt rare. Probabil funcționează, ascunsă, ironia lui Caragiale care susținea că junalistul e un scriitor ratat. Esteții chiar cred asta și ori de câte ori vine vorba despre asemenea volume se simte ușorul dispreț din cuvinte. Cercetând memoria, îmi aduc aminte, în ultimul timp, doar de cărțile lui Cristian Tudor Popescu și Ion Cristoiu, care au venit după ce gloria autorilor era deja statornicită. Mai înainte, colecția Editurii „Junimea” din Iași, „Reporter XX”, a poziționat cumva scrisul jurnalistic într-o istorie contemporană proprie. Cornel Nistorescu, George Arion, Ilie Tănăsache și alții al căror nume acum nu mi-l amintesc, au încredințat tiparului asemenea cărți care au pus în dialog, din nou, diferența specifică între acest domeniu al cuvântului scris și literatura, ca artă. Ba mai mult, mi se pare că Geo Bogza a inventat un gen publicistic numit „reportajul literar”, așadar un gen care sonda și exprima realitatea cu mijloace literare.
Dar de la „Cartea Oltului” și mai ales de la reportajele semnate de Fr. Brunea-Fox n-am mai citit o carte de valoare jurnalistică, decât acum, aceasta scrisă de Traian Călin Uba. Fără îndoieli, pot spune că Brunea-Fox și-a continuat investigația peste timp, lăsând în scrisul jurnalistic al lui Traian Călin Uba un urmaș. „Preludiile democrației” izbutește să fie o adevărată carte de învățătură pentru orice jurnalist.
Să ne explicăm. Mai întâi, tehnic vorbind, jurnalistul nu respectă întrutotul limitele genurilor publicistice. Dimpotrivă, le combină în structuri inedite în care reprotajul este intersectat de interviu sau ancheta este continuată prin interviu. Aceste trei genuri publicistice, aparent diferite, funcționează împreună cu rezultate spectaculoase, pecetluind definitiv autenticitatea. În al doilea rând, tematica reportajelor-interviuri-anchetă este una dintre cele mai delicate îndeobște ocolite de ziariști. Jurnalistul Traian Călin Uba nu se cruță nici o secundă, n-are decât un singur gând: adevărul. Și pentru a afla adevărul se cufundă în straturile mâloase ale vieții sociale. Trebuie să fi avut mare drag de meserie ca să discuți cu cărțile pe față, cum se spune, cu minerii care au participat la „eliberarea” Pieții Universității cu bâtele; sau să discuți despre drama liberalizării prețurilor cu interlocutori obișnuiți, marcați de noua ordine economică; sau să cauți reprezentanții comunismului tocmai la crematoriu unde, grotesc, se respectă ierarhiile; sau să-i cauți de aceiași comuniști printre mormintele din „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism” pentru a descoperi esența comunismului; sau să umblii prin talciocuri, prin spitale, prin școli ca să dai în vileag manipulările și să scoți la vedere intențiile reale ale unor indivizi care vor cu orice preț să parvină, să-și schimbe satutul social și pentru care nu contează mijloacele sau valorile morale, valoarea în general... În al treilea rând, cum se vede, interlocutorii sunt exclusiv oameni de rând, cu o cultură modestă, uneori sub medie, pe care istoria i-a luat pe sus și i-a așezat în alt loc despre care ei nu știu mare lucru. Într-o formulare sintetică, avem de-a face cu un roman gotic al schimbării la față a României. Această viermuială, această încleștare dintre om și timpul care i-a fost repartizat pentru viața sa se desfășoară pe spații întinse, în scene tragice. Imaginați-vă curtea unei școli unde copii cu dizabilități și-au găsit jocul, imitând manifestațiile din Piața Univesității și strigând, cu toată sinceritatea lor naivă, „Jos Iliescu”. Imaginați-vă că o luptătoare în Revoluție, Rebeca Doina Cercel, care se încăpățânează să-și părăsească idealurile prin compromisuri, riscă să fie distrusă de însăși Revoluția căzută în mâna unor oameni fără scrupule. Imaginați-vă toată această lumea a dezmoșteniților. În al patrulea rând, aceste reprotaje-anchete-interviuri au apărut în ziare care au făcut istorie prin renunțarea la conservatorismul călduț și protector. Nici nu vă imaginați cât de multe au fost aceste gazete care, după ce și-au interpretat rolul, au dispărut sau își urmează discret credințele sau pur și simplu, sub presiunea vremurilor, și-au schimbat atitudinea: „Expres”, „Dreptatea”, „Cuvântul”, „Expres magazin”, „22”, „România Liberă”, „Strict secret”, „Contrast”, „Cuvântul de ambe sexe”, „Acum”, „Baricada”, „Radio Europa Liberă”...
Nu este de mirare cum un poet al convulsiilor interioare, al revoltelor, al suferințelor devastatoare, cum este Traian Călin Uba, scrie cu atâta aplicație asemenea texte jurnalistice. Aceeași conștiință rănită îl mână în slujba cuvântului, incingându-l până la incandescență pentru a spune adevărul. Descoperim aici calități esențiale ale gazetarului: bun investigator, observator al detaliului semnificativ, stilist, dar mai cu seamă proprietar al curajului și al iubirii de adevăr. (Ceea ce, să recunoaștem, nu mai prea are valoare în presa cotidiană din România, subordonată spectaculosului facil, imoral, inconsistent, fără impact asupra devenirii ființei, cum ar spune filosoful).
Cum ziceam mai înainte, jurnalistul se ocupă de o lume crepusculară, aflată în schimbare. Nu se știe cum, dar se vede, înfricoșător, câte abise se deschid în ființa omenească. Istoria, încă odată, o calcă în picioare. Între aspirație și realitate prăpastia este uriașă. Traian Călin Uba pășește pe această punte foarte subțire, fragilă, în căutarea adevărului. Iată: „Tot orașul e bine reprezentat, răspunde doctorul Vasile Frunză, cu ironie ucigașă, despre invazia șobolanilor în București. Și cartierele boierești și cele sărace sunt în mod egal infestate. În acest domeniu am ajuns într-un stadiu democrat avansat”. Sau, schimbând registrul ironiei: „Ce joc face domnul Haraga (prietenul fesenistului Dan Iosif și al „țărănistei” Minodora Ilie) sub acoperișul primăriei capitalei?! Cum să ieși din aceste hățișuri de informații și „contrainformații”?! Numai urmând îndeaproape firul roșu conducător...”.
Personajele jurnalistului Traian Călin Uba au fiecare adevărul propriu în numele căruia acționează sau se prefac. De pildă, cel mai des sentiment întâlnit, care cutreieră psihologiile descrise cu mână sigură, precis, fără idilizări, cum se mai întâmplă în presă, în culori echilibrate, este sentimentul fricii. Junalistul e necruțător, nu inventează motivații, ci o prezintă ca o descărcare de energie care împinge individul spre cele mai neașteptate gesturi. Jurnalistul este atent cu fiecare amănunt. Este un observator al manifestărilor psihicului:”Falsul constă în faptul că acest pământ – când rostește cuvântul pământ, ochii blânzi ai primarului se aprind și vocea îi devine gravă, patetică – nu a aprținut niciodată primăriei...”. Sau, altădată, din așternutul comentariului propriu: „Modul extrem de reverențios, vecin cu pioșenia, cu care viceprimarul din Scornicești se exprimă la adresa clanului Bărbulescu (dânsa, dumnealor, dumnealui – model de bunătate), mă face să pun sub semnul întrebării adevărul relatărilor sale cu privire la țiganii din alte părți(!)... Cui să fi vândut țiganii carpeta oamgială furată?... S-o fi furat oare, așa, numai de dorul dumnealui, ca să aibă la ce să se închine dimineața, prânz și seara?”
Jurnalistul Traian Călin Uba este, în tot acest timp, un stilist. Dar păstrează foarte atent stilul în marginea literaturii știind că orice pas greșit peste graniță ar putea deturna adevărul și, mai grav, l-ar mistifica sau ar pune sub semnul întrebării credibilitatea actului ziarsitic. Izbutește să păstreze proporțiile, demonstrând că mijloacele literare, folosite cu știință și îndemânare, pot da strălucire actului jurnalistic. Să recitim rândurile în care un miner își compune portretul: „... De unde să vin eu, miner, să dau în cap la oameni nevinovați. Noi nu suntem în stare la noi, în Valea Jiului, să facem dreptate, dar să omorâm lumea la București?!... Eu vă spun, domnu’ reporter, că cei mai cinstiți muncitori sunt minerii... Minerii sunt copiii nimănui.... Mineru’ muncește în mină, nu știe dacă mai iese d-acolo și femeia lui, în timpul ăsta, se duce cu altul...”.
Și ar fi și mai multe de descoperit și de spus citind această carte despre eterna Românie și oamenii ei așa cum sunt. Fără preconcepții, fără justificări (veșnicul recurs la istorie), fără motivații savante, fără ambiguități, fără compromisuri, fără îndurare, însă cu onestitate, urmând adevărul uneori chiar cu cruzime. Repet: este o carte de învățătură pentru orice ziarist. Este un eseu laborios despre funcțiile moralei în arta publicistică. Pentru că Traian Călin Uba demonstrează, până la urmă, că ziaristica este operă de artă. Ceea ce, cu siguranță, va intriga pe mai toți esteții și criticii care trag granițe învelite în sârmă ghimpată între literatură (arta) și jurnalistică (meșteșug).